Nu demult, la invitația unei învățătoare inimoase, am pus la cale o descindere într-o clasă de ciclu primar de la o şcoală bucureşteană pentru a le vorbi copiilor despre cărți, povești, literatură și ce înseamnă să citești. Totul a mers bine până în ziua dinaintea vizitei, când am fost anunțat că evenimentul nu mai poate avea loc, pentru că „directoarea nu este de acord”. Doamna directoare era foarte îngrijorată, se pare, de posibilitatea ca elevii din clasa respectivă să prindă gust pentru cărți și lectură. A invocat, în sprijinul poziției dumisale, imposibilitatea de a obține acordul tuturor părinților pentru o evoluţie atât de avântată a unei ore de „Comunicare în limba română”. Bineînțeles că nu i-a întrebat dacă doresc sau nu asta, dar a fost cât se poate de fermă: Părinții își trimit copiii la școală ca să învețe, nu ca să prindă – Doamne ferește! – drag de cărți.
Am mai spus, nu o dată, că orice părinte din România este membru cotizant al partidului aflat la putere, prin cooperativa Educația SA. Dacă aveți un copil în ciclul primar sau în primii ani ai ciclului gimnazial, aruncați o privire prin camera lui. Numărați „auxiliarele”, revistele și caietele de pe lângă pachetul de materiale educative asigurat de statul român, care s-a angajat să vă educe „gratuit” copilul. Faceți un calcul – cât v-au costat? Apoi gândiți-vă puțin și încercați să răspundeți la câteva întrebări: Ce a învățat copilul dumneavoastră din aceste „auxiliare”? Câte auxiliare ați avut dumneavoastră la dispoziție și ce ați învățat în clasa în care este acum copilul dumneavoastră? Considerați că fata/băiatul știe (de la școală!) mai multe decât știați dumneavoastră la vremea respectivă? Dacă da/nu, de ce? Mi-e teamă că o să aveți o revelație amară.
Părinții moderni se luptă să își vadă copiii „fericiți”. Mulți cred că obțin asta cumpărându-le jucării, jocuri, cele mai bune alimente, cele mai arătoase haine. Sistemul educațional le cere să aibă cunoștințe dintre cele mai exotice, multe dintre ele fără nicio legătură cu viața socială, economică și politică din lumea în care trăiesc. Rezultatul poate fi catastrofal. Și asta n-ar fi nicio problemă. Fiecare om își poate alege felul în care vrea să trăiască. Este „liber să-și trăiască viața așa cum crede de cuviință”, după cum le place unora să spună.
Liber sau nu, viața pe necitite nu e totuna cu viața pe citite. S-au făcut și o să se mai facă studii despre efectele pe care le au asupra organismului practici banale, cum ar fi rugăciunea, meditația, lectura sau urmărirea programelor TV. De multe dintre aceste studii nici nu era nevoie, decât poate pentru a confirma convingerile intuitive ale unor contemporani înțelepți care nici măcar nu au cine știe ce școală. Ar trebui să ne fie destul de limpede că instruirea instituțională nu este suficientă pentru formarea individului educat modern. Tocmai de asta postmoderniștii socio-politici au venit cu conceptul „învățării continue”, care, din păcate, în cele mai multe cazuri nu reprezintă decât o prelungire artificială a posibilităților de exploatare a resurselor de care dispun indivizii trecuți de pragul bunăstării.
Așadar, dacă vreți să vă faceți copilul fericit, poate ar trebui să încercați să-l apropiați de cărți. Mai devreme sau mai târziu fiecare o să-și dea seama că și-ar fi putut croi o altă soartă dacă ar fi citit mai mult, măcar copil fiind. Și orice profesor ar trebui să se bucure dacă reușește să-și facă elevii să citească. Ce poate păți un copil dacă este îndemnat să citească? Lectura este un exercițiu intelectual la îndemâna oricui. Nu este deloc un exercițiu minor, așa cum suntem tentați să-l considerăm astăzi, în epoca tabletelor și a telefoanelor inteligente, când singurul număr de telefon pe care-l mai ţinem minte este 112 și stăm din ce în ce mai prost cu scrisul de mână. Nu este nici lipsit de utilitate practică, așa cum pare la prima vedere. Exercițiul lecturii ne ajută să dobândim abilități care ne sunt absolut necesare în viața de toate zilele: capacitate de concentrare, vocabular, variante articulate de exprimare a opiniilor, un bagaj de cunoștințe care ne permit să confruntăm, discernem și validăm informațiile recepționate (deci să luăm decizii în cunoştinţă de cauză) ș.a.m.d.
Nu toată lumea are o structură specifică adaptată acestui gen de exerciţiu spiritual. Am văzut şi oameni care nu ar fi trebuit să citească. Sau ar fi trebuit să se limiteze la literatură. Ori poate la cărți și broșuri de informare și instruire. Dar au depăşit graniţele, intrând pe teritorii minate, ca filosofia sau eseul luminist. Gândurile li s-au încleiat şi stau bine agăţate de una sau două idei prost înţelese, cu care noii luminaţi vor să măsoare lumea întreagă, numărând greşit obiectele nepotrivite şi catalogându-le fără rost. Aşadar, cititul poate fi dăunător. Vorba unui prieten – „Nietzsche e o lectură periculoasă”.
Cred însă că mai degrabă problema ar trebui să fie pusă altfel. Dacă se întâmplă ca o lectură să facă ravagii într-o minte, cauza nu este lectura în sine, ci oportunitatea oferită de aceasta, pe care mintea respectivă o aștepta, căuta sau chiar pregătea. Catastrofa ar fi avut loc și fără acea lectură. În orice caz, ar fi o greșeală să vă imaginați că numai „lecturile periculoase” pot crea ravagii într-o minte. Am văzut pagube cumplite produse de texte absolut banale, de care cititorul-kamikaze s-a ciocnit cu grație într-un nefericit moment de ghinion bezmetic, alegându-se cu o muzică de fond stranie și cacofonică în care își îmbracă ulterior toate ideile, de obicei mărunte şi stâlcite. Până la urmă, supermodelele la care se zgâiesc astăzi cu jind mulți dintre semenii noştri nu au citit Un artist al foamei, de Kafka, ci articole de revistă.
Bineînțeles că nu toată lumea îşi pune forţele cu texte pline de idei contondente, construindu-și reprezentări eronate şi perorând incoerent în vocabule și sintagme înapoia cărora nu încape niciun sens. Unii depun armele şi se întorc pe câmpiile însorite ale beletristicii. Acolo se simt bine, şi chiar au de învăţat. De multe ori pot învăţa să fie mai buni, mai senini, mai iubitori, să se bucure de ce au şi de ce sunt, poate chiar să fie fericiţi, într-un fel specific ființei umane, nu viețuitoarelor cu simțurile slăbite de nevoi fantasmagorice.
Devenim mai buni citind? Societatea în care nu se citește – sau se citește prea puțin – este pierdută? Nu știu, dar cred că mai presus de speranța unei vieți sociale mai bune am putea pune argumente pragmatice cât se poate de solide. Puteți descoperi și singuri, pe internet, ce efecte are cititul asupra creierului. Ce efecte are beletristica și ce efecte au cărțile de nonficțiune. Ce efecte au poveștile asupra copiilor și care este vârsta potrivită pentru a le citi povești copiilor. (Aici poate o să fiți uimiți să descoperiți ce abilități cognitive au copiii cărora li s-au citit povești din stadiul de fetus.) Dacă nu credem decât în studii, iar studiile de până acum nu au luat în vizor efectele cititului asupra stării generale a organismului, ar trebui să cântărim dacă o minte agilă poate întreține mai bine un corp decât una stătută.
„Televizorul este foarte educativ.” Așa spunea Marx. Groucho Marx. „De câte ori îi dă cineva drumul, mă duc în camera cealaltă și deschid o carte.” (Când evaluați greutatea cimiliturii trebuie să țineți cont și de faptul că Groucho Marx a murit în 1977.) Educația de acest gen ne poate transforma viața dintr-una scurtă, violentă și urâtă într-una frumoasă și cu siguranță mai lungă decât cea mărginită la educația de stat și de televiziune. Eliminând din viaţa noastră practici pe care le-am câştigat greu şi foarte târziu (textele de tiraj au început să circule dincolo de cercurile clericilor şi aristocraţilor abia prin veacul al XVIII-lea) renunţăm – de bunăvoie, s-ar zice – la o determinaţie importantă a condiţiei noastre spirituale.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
