Experienţa reformelor universitare date de cea mai recentă lege a învăţământului (2011) a putut lăsa impresia că adoptarea acestora intră în sfera unei judecăţi categorice, prin care trebuie să ne transformăm universităţile şi institutele de cercetare într-o rampă de lansare a unei competenţe ştiinţifice de prim nivel internaţional şi în nişte care de luptă intrate brusc în arena unei întreceri cu universităţi internaţionale, deşi instrumentele, obişnuinţa, mentalitatea şi tradiţia acelora erau de mult timp ale unor campioni de profesie, sau chiar de producători ai criteriilor însele de evaluare. În lipsa unui temei al naturii categorice a acestei judecăţi, pe care mintea mea nu reuşeşte să îl identifice, cred că ea este doar una ipotetică: nu trebuie în sens absolut, ci merită doar să ne întrebăm dacă vrem cu adevărat obţinerea unor asemenea clasamente. Cu o asemenea clarificare se deschide posibilitatea unei discuţii atente asupra unor concepte precum excelenţa, performanţa, dotarea, criteriile, ierarhiile şi antrenamentul necesar, dar se mai deschide ceva invizibil în primul caz, deşi extrem de important: faptul că, dacă vrem cu adevărat universităţi de excelenţă recunoscute şi de altcineva în afara unei egolatrii autoreferenţiale locale, atunci trebuie să eliminăm falsa aplicare a reformelor, mimarea competenţelor şi închiderea, în general, în sloganuri politice a ceea ce, de fapt, ţine exclusiv de educaţie şi cercetare şi este relevant numai în planul internaţional al unei concurenţe căreia baronatul politic local înzestrat cu universităţi de judeţ nu poate decât să îi facă un rău imens.
În sensul acestei judecăţi ipotetice aş dori să comentez un aspect uitat al celor care au gândit fortificarea unor zone de excelenţă în educaţie şi cercetare în România. Examinarea acestui aspect uitat ne poate arăta de cât sacrificiu instituţional avem nevoie şi la cât de multe prejudecăţi trebuie, de fapt, să renunţăm, pentru a putea avea nişte organisme instituţionale suficient de pregătite pentru a intra într-o competiţie efectivă. Acest aspect uitat este nivelul de studii masterale. Ca să susţin ideea că o reformă a universităţii care ia ca punct de echilibrare a organizării instituţionale masteratul voi argumenta astfel: mai întâi, voi constata cât de dificil este să organizezi un masterat profesionist. Apoi, voi încerca să arăt cât de necesare sunt masteratele în construcţia unei universităţi de excelenţă. În ultimul rând, voi încerca să enumăr sacrificiile pe care ar trebuie să le facem pentru a elimina mimarea educaţiei propriu-zise la acest nivel şi cât de mult ne obligă ele la spargerea unor structuri existente.
Studenţii noştri diferă mult de ceea ce eram noi acum douăzeci de ani. Atunci, marea majoritate visa la construcţia unei lumi noi pentru care eram însetaţi de cărţi, de formare, de schimbare, iar penuria ne dădea motivaţii halucinante. Acum, ritmul şi formarea motivaţiei e mai lentă: studenţii vor o adolescenţă prelungită, abundenţa mijloacelor disponibile face ca motivaţia să fie mai degrabă de partea unei formări individuale a cărei creştere constantă nu mai are nimic din identitatea comunitară de atunci, ci locul ei a luat-o dorinţa simplei înarmări în vederea oportunităţilor de carieră. Putem spune că atunci a fost o perioadă eroică, dar trebuie să recunoaştem că forma creşterii lente şi constante, cu mijloacele deplin disponibile, e mai bună ca orice penurie. Dar şi această formă suferă de o sincopă: anii licenţei sunt susţinuţi majoritar de inerţia debutului, părinţii au un rol incomparabil mai mare decât în celelalte nivele de studiu, iar la doctorat şi, eventual, în studiile postdoctorale, există finanţările guvernamentale şi ale Fondului Social European. Între ele, masteratul, terenul nimănui, unde banii părinţilor s-au terminat, bursele încă nu au început. Aici rata abandonului este, dintre toate formele de învăţământ, cea mai mare; sau, posibilitatea încheierii masteratului înseamnă, pentru mulţi, asumarea unui loc de muncă în urma căruia formarea profesională suferă inerent. Pentru cei ce au trecut de masterate, drumul este mult mai uşor, graţie susţinerii financiare a nivelelor următoare. Ca şi pentru studenţi; la fel de greu este pentru profesori să organizeze un masterat: cifra de şcolarizare ar trebui să fie mare, pentru sustenabilitatea financiară, orele de master nu se pun, de regulă, în norme pentru că sunt nesigure, iar corespondenţa esenţială dintre departamentele universităţilor şi nivelul de studiu al licenţei determină adesea repetarea tematicilor de la licenţă sub forma echivocă a “aprofundării” masterale. În plus, ideea diferenţierii între masteratele pedagogice şi cele de cercetare este una dintre vicleniile departamentelor de pedagogie, care scad şi mai mult interesul pentru formarea studenţilor în direcţia unei cercetări performante.
O asemenea situaţie a masteratului face sistemul universitar să arate în forma unei clepsidre, extrem de subţire la mijloc, în trecerea de la licenţă spre doctorat. Şi totuşi, acest nivel de studiu este extrem de necesar în mod propriu unei universităţi de excelenţă. Motivele sunt: 1. el asigură pepiniera doctoratului. 2. el face saltul de la predarea minimală a unui domeniu, atât cât să primeşti permisiunea de a repeta ce ai auzit de la profesorii tăi (ceea ce înseamnă, literal, licenţă) la deschiderea gustului pentru cercetare. 3. El înseamnă de fapt, revenirea după cei trei ani ai unei prime specializări la un nou nivel de cultură generală (analogic, astfel, dar la un nou nivel, liceului), pentru a face saltul decisiv spre cercetarea specializată a doctoratului (analogic, astfel, dar la un nou nivel, licenţei). Aici învaţă un student să scrie un articol ştiinţific, aici înţelege el limitele şi sensul unei comunităţi ştiinţifice, aici nivelul maturităţii lui biologice îl poate face să aleagă cu sens o temă de studiu care poate deveni vocaţie. Fără formarea acestor motivaţii în zona masteratului, avem doctoranzi inculţi, neobişnuiţi cu studiul, dornici de prelungirea unei sinecuri juvenile, complet nepregătiţi în redactarea unui text şi în urmărirea etapelor unei cercetări. De partea cealaltă, o universitate în care corpul profesoral nu este centrat pe însoţirea spre cercetare a unor tineri, ci rămâne prins în clişeul licenţei ca nivel de bază al universităţii va păstra întotdeauna o ruptură între organizarea departamentelor (afiliate domeniilor de licenţă) şi iniţiativele fondării unor grupuri de cercetare durabile. Numai cele din urmă conduc la excelenţă ştiinţifică. Reiese simplu că voinţa unei universităţi de a urca în topurile internaţionale depinde strict de modul în care dă sprijin instituţional fondării acestor grupuri de cercetare şi că centrarea universităţii pe predarea la nivelul licenţei lasă această fondare pe seama unor entuziasme individuale inevitabil eroice şi fulgurante.
Dacă producerea unor medii de excelenţă înseamnă spargerea structurilor existente, atunci această producere are conotaţia unui sacrificiu şi a unei schimbări de mentalitate. Aceasta presupune, pe de o parte, sprijinirea formării studentului la acest nivel aproape lipsit de suport instituţional: ar fi în câştigul Fondului Social European să ofere mai puţine burse doctorale (experienţa multor teze redactate formal, mult sub nivelul unei cercetări autentice, dar splendid decontate prin mimarea unui nou limbaj de lemn al finanţatorului dovedeşte acest lucru), dar să extindă, cu banii economisiţi, o linie de susţinere a masteranzilor. La fel, ar fi în câştigul statului român să ofere granturi de cercetare tutorate pentru începători masteranzi, pentru ca viitorii doctoranzi să poată înţelege ce înseamnă mecanismul cercetării într-un timp util. Pe de altă parte, cel mai dificil lucru este reorganizarea instituţională. Actual, departamentele universităţilor sunt corespondente formelor licenţei, uneori la paritate, alteori incluse într-un singur domeniu de licenţă. Legea obligă organizarea masteratului într-un singur departament. Inevitabil, acest fapt duce la anularea oricărei pregătiri interdisciplinare, sau la abandonarea ei pe seama creditelor transferabile, unde miza pe maturitatea de alegere a studentului conduce frecvent la ineficienţă. Acum, departamentele universităţilor au drept reper esenţial nivelul licenţei, lăsând drept un accident masteratul, iar doctoratul drept o iradiere personală a profesorului. Schimbarea acestui raport poate orienta universităţile spre cercetare: licenţa ar putea rămâne o afacere interdepartamentală, iar departamentele să fie orientate după numărul masteratelor posibile. Iată un exemplu cu valoare universală, pe care nu îl iau din propriu domeniu din raţiuni pro domo, ci doar pentru că îl cunosc: pentru a forma un doctorand medievist, care trebuie să ştie istorie, filologie, filosofie, istoria ştiinţei şi artă medievală, indiferent de domeniul pe care, între acestea, îl are pentru doctoratul său, trebuie să îl formezi în timpul masteratului în aceste discipline. Aşa ceva este posibil într-un departament de studii medievale, dar nu în unul aferent nici uneia din aceste discipline care organizează, natural, licenţe. Dar o asemenea reorganizare este grea, pentru că ea loveşte în centrele de putere universitară, reunite tradiţional în jurul domeniilor de licenţă.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
