Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cum ar putea fi demontata masinaria PSD

de Vlad Zografi     Contributors.ro
Miercuri, 28 mai 2014, 9:03 Actualitate | Opinii


Vlad Zografi
Foto: Arhiva personala
Într-un clip electoral al Partidului Național Liberal ni se vorbea în termeni belicos-sportivi despre eurocampioni: candidații liberali la europarlamentare defilau pe ecranul televizorului purtând medalii la gât, în vreme ce o voce anunța că urmează lupta dintre corupție și justiție, stânga și dreapta, trecut și viitor, Răsărit și Occident. În această enumerare antitetică, al doilea termen al fiecărui binom (justiția, dreapta, viitorul, Occidentul) se înțelege că reprezenta binele, deci cauza pentru care luptă PNL-ul, iar primul termen (corupția, stânga, trecutul, Răsăritul) reprezenta răul, deci cauza pentru care luptă adversarul PNL-ului. Cum e limpede că prin Răsărit autorii clipului se gândeau la Rusia (nicidecum la Japonia, de pildă), iar prin trecut se gândeau la comunism, și cum corupția poartă un stigmat evident, trei din cele patru cauze invocate sunt, așa zicând, a priori bune și pot fi automat acceptate de un alegător onest și cât de cât informat. În privința binomului stânga-dreapta, lucrurile sunt ceva mai delicate. Dar, așezând stânga în același taler al balanței cu corupția, cu comunismul și cu orientarea spre Rusia, deducem că, pentru autorii clipului, stânga e un lucru a priori rău. Aceasta e o concluzie. A doua concluzie care poate fi trasă este că adversarul declarat al PNL-ului în campania electorală, PSD-ul, e considerat de liberali un partid de stânga, cu alte cuvinte că liberalii acceptă felul în care PSD-ul se autodefinește. Prin urmare, în spatele acestui clip se află două afirmații: stânga politică e, în sine, rea și PSD-ul e un veritabil partid de stânga. În cele ce urmează voi analiza cele două afirmații și voi încerca apoi să arăt că această analiză ne poate ajuta să înțelegem mai bine unde ne aflăm și ce putem spera în jocurile politice care ne așteaptă.

Maniheismul stânga-dreapta

Ceea ce în mod convențional numim dreapta politică (lăsând deoparte originea istorică a termenului) se leagă de măsuri îndreptate spre o cât mai liberă funcționare a pieței, cu efecte economice globale evidente. Ceea ce numim stânga se leagă de redistribuirea avuției, cu efecte sociale evidente. Simplu spus, dreapta acționează direct în planul economiei (și abia indirect în cel social), stânga acționează direct în planul social (și abia indirect cel economic). Acționând în planuri diferite, stânga și dreapta nu sunt propriu-zis opuse, ci complementare. Nu există o poziție de echilibru între stânga și dreapta, o cale de mijloc stabilă, pentru că lumea modernă e dinamică și prezintă o instabilitate intrinsecă. (Sigur, în sistemele care nu evoluează, se poate obține o relativă stabilitate cu un singur pol de putere – de pildă în sistemele totalitare –, dar ele nu intră în discuție aici.) O ușoară perturbație în plan social poate induce catastrofe în cel economic, după cum o ușoară perturbație în plan economic poate induce catastrofe în cel social. Lăsând deoparte orice parti pris-uri, e o naivitate să demonizezi a priori unul din cei doi termeni complementari – ei acționează alternativ pentru păstrarea unui echilibru instabil.

Tocmai asta e soluția pe care a găsit-o Occidentul în ultimul secol, și care a permis dinamica lui fără precedent. Sigur, spun toate astea luând distanța necesară. Altminteri e firesc să existe politicieni care să parieze pe dreapta și politicieni care să parieze pe stânga – e o chestiune care ține de înclinație personală, de cultură și (de ce nu?) de interese. De regulă, cei de dreapta sunt îngijorați mai cu seamă de problemele economice, considerând că cele sociale se rezolvă cumva de la sine. Simetric, cei de stânga sunt îngrijorați mai cu seamă de problemele sociale, găsind că economia își face oricum jocurile, iar prosperitatea e automat asigurată. În democrație, fiecare dintre ei trebuie să fie cât mai convingător, mergând până la populism, pentru a obține voturi. Câtă vreme populismul nu depășește niște limite (date de valorile pe care se presupune că le apără politicienii) și câtă vreme acțiunea politică, într-un sens sau altul, e eficientă, societatea rămâne în matca ei și are șansa să prospere. Să fii de stânga sau de dreapta nu e nici un merit, nici un viciu. E doar o opțiune perfect acceptabilă într-o democrație modernă. Dreapta și stânga alcătuiesc pur și simplu un tandem complementar inevitabil – pentru că e inevitabil să rezolvi probleme economice și e inevitabil să rezolvi probleme sociale, iar ele nu pot fi rezolvate simultan: dreapta și stânga, chiar dacă pornesc din planuri diferite, se întâlnesc pe o unică scenă politică, unde sunt fatalmente opuse în concretul măsurilor pe care le au în vedere. Așa se explică alternanța la guvernare pe care o vedem peste tot în Occident.

Partizanatul politic orb (fie de stânga, fie de dreapta) se întemeiază, cred, pe ideea că există o soluție univoc determinată pentru sistemul socio-economic. Cu alte cuvinte, că, în anumite condiții, lumea în care trăim poate intra într-un echilibru stabil al prosperității. E un fel de vis recurent al paradisului pierdut, al unei lumi ideale. Avem o soluție, iar atunci când ea va fi pusă în aplicare vom atinge binele maxim. Aceasta corespunde nevoii înnăscute de a evita incertitudinea. Pe de altă parte, a accepta ideea că lumea e intrinsec instabilă, dar că ne putem așeza pe o fâșie îngustă de stabilitate printr-o echilibristică atentă, prin permanente negocieri și ajustări, presupune mari riscuri și frământări psihice. Trecerea de la o perspectivă la alta a avut loc, de pildă, în matematică, atunci când Kurt Gödel a demonstrat că există propoziții despre care nu se poate spune nici că sunt adevărate, nici că sunt false, demolând astfel mitul unui adevăr matematic absolut – și producând teribile furtuni intelectuale. Ar fi o greșeală să considerăm că această perspectivă – a acceptării incertitudinii și instabilității în societate, a acceptării nedemonstrabilului în matematică – ține de relativism. Relativismul pune un bemol nediferențiat, or, aici, e vorba doar de un soi de luciditate.

În fine, în toată afacerea asta stânga-dreapta intervine perturbator ceea ce se numește extremă stângă sau extremă dreaptă. În Occident, ce-i drept, s-a întâmplat ca partide democrate să facă alianțe politice dubioase (deh, jocurile sunt complicate de multe ori), dar asta nu-i poate așeza într-o prelungire continuă pe cei care respectă democrația alături de cei care vor s-o lichideze. Între ei se află o prăpastie. Totuși, falsa idee a unei linii continue „extrema stângă-stânga-dreapta-extrema dreaptă” face ca în Occident extrema stângă să fie privită cu relativă bunăvoință, iar în estul Europei (care a cunoscut comunismul) extrema dreaptă să nu dea fiori. Aici, într-adevăr, intră în joc un periculos și stupid relativism.

Impostura PSD

În seara de 22 decembrie 1989, Ion Iliescu anunța formarea FSN-ului. Fiind ceea ce s-ar putea numi un martor activ al acelor momente, țin foarte bine minte că s-au înscris în FSN tot felul de oameni – în primă instanță erau chiar dintre cei mai „revoluționari”, mai nonconformiști în raport cu comunismul, mai respectați de colegi. Pe liste se strecurau însă întotdeauna, cu sau fără „voia dumneavoastră”, figuri venite din penumbră – pentru a se dovedi mai apoi că tocmai aceștia făceau jocurile, iar primii aveau funcție decorativă. În scurt timp, Ion Iliescu și compania au reușit un mare număr de iluzionism: o pălărie uriașă s-a așezat deasupra aparatului PCR, pentru ca, odată ridicată pălăria, să iasă la iveală radios FSN-ul. Se întâmpla să mai fie acolo și câte unii rătăciți din prima categorie, dar, treptat, selecția a funcționat implacabil. Lumea ceva mai conștientă de ce se întâmpla s-a apucat să demaște comunismul ascuns acolo. Pe drept și pe nedrept. Pe drept, fiindcă era vorba despre oameni care se aflaseră în aparatul de partid și securitate. Pe nedrept, fiindcă n-aveau nici un fel de convingeri comuniste – și, în general, n-aveau nici un fel de convingeri, orice vehicul care le-ar fi putut oferi puterea era bun. Aș fi tentat să spun că Ion Iliescu făcea excepție, dar nu sunt deloc convins că marxismul îl preocupa mai mult decât câștigarea fotoliului de președinte.

Mai țin minte că, într-o conferință ținută la București pe la începutul anilor ’90, întrebat dacă există un specific al comunismului românesc, Alain Besançon a răspuns cam așa: „Deosebirea față de ce s-a întâmplat în alte țări din Est e că în România nimeni n-a crezut în comunism.” Și cred că nu se înșela. A funcționat la noi de minune un fel de pragmatism versatil – și e de înțeles că pe oamenii lui Ion Iliescu nu-i prea atingea acuzația că ar fi comuniști. De ani de zile își construiseră o rețea de relații care acum, că Ceașescu fusese executat, iar numele i se scria cu c mic, se putea transforma într-o rețea a puterii care să-i îmbogățească. Totuși, puteau apărea unele complicații, așa încât, ca să lichideze opoziția și să închidă gura contestatarilor, au trebuit să-i cheme pe mineri. În plus, au pus stăpânire deplină pe televiziune – și tot poporul era intoxicat pe calea asta, doar România oferise prima revoluție în direct! Apoi, tot România se specializase în dezinfiormare în cadrul Tratatului de la Varșovia. Țin mine că, într-o seară, comentatorul sportiv Cornel Pumnea a arătat, la Televiziunea Română Liberă, niște blugi și niște dolari oferiți, chipurile, de Ion Rațiu manifestanților din Piața Universității. (Sufăr și în ziua de azi că n-am pus mâna pe-o pereche de blugi. Aș fi meritat.)

Ion Iliescu și oamenii lui s-au declarat de stânga pentru că investitorii străini trebuiau alungați în numele demnității naționale, iar poporul, angajat fatalmente la stat, nu trebuia înspăimântat cu spectrul privatizării. Reiau toată această poveste fiindcă, în esență, seamănă mult cu ce se întâmplă azi – în rolul domnului Iliescu aflându-se acum mai tânărul domn Ponta. Era limpede că, în primă instanță, ar fi trebuit luate măsuri de dreapta, ar fi fost nevoie de o privatizare serioasă, dar, singurul scop pentru oamenii lui Iliescu fiind acapararea totală a puterii și îmbogățirea rapidă, s-a apelat la pretinse măsuri de stânga, cu o demagogie populistă colosală. Și s-a acționat pe căi nedemocratice. Ceea ce iarăși seamănă bine cu ce se întâmplă azi.

Totuși, un partid care aduce minerii ca falangă paramilitară și acționează discreționar nu avea un blazon cu care să intre în Internaționala Socialistă. Au trebuit să treacă niște ani și să apară domnul Alexandru Athanasiu – azi invitat de onoare la Antena 3, pe atunci infiltrat ca un cal troian în partidul lui Sergiu Cunescu (cine își mai aduce aminte cum stătea Cunescu alături de Coposu?) – pentru ca partidul domnului Iliescu, după ce și-a schimbat numele de mai multe ori, să fie primit într-o familie politică onorabilă. Dacă aș fi mai naiv, i-aș acuza pe socialiștii europeni, dar nu-mi fac iluzii în privința jocurilor politice în general. Cert este niciodată PSD-ul (împreună cu toate avatarurile sale) n-a fost un partid social-democrat veritabil. Când a fost nevoie, a apelat la forța brută. A avut mereu reflexe totalitare. A controlat justiția, iar când n-a mai putut s-o facă, a atacat-o. A acționat, în stil mafiot, prin rețele subterane. S-a umplut de oligarhi, a răspândit tentacular corupția. A declarat că îi apără pe săraci, dar, în realitate, i-a sărăcit și mai rău și i-a adus într-o stare de dependență față de satrapii locali care, din când în când, le aruncă niște fărâmituri în schimbul votului. A apăsat de fiecare dată când a fost nevoie pe pedala celui mai primitiv naționalism. Nici o clipă n-a fost interesat de atragerea intelectualilor, dimpotrivă, i-a batjocorit și i-a declarat dușmanii poporului. Dacă prezinți unui occidental acest portret al PSD-ului, e imposibil să-ți spună că avem de-a face cu un partid social-democrat. PSD-ul se află în aceeași impostură ca liderul său – e la fel de social-democrat pe cât e domnul Ponta de doctor în drept.



Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.















.*.


4347 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by