Întrebarea nu este pentru mine. Eu aș putea să încerc o definiție a termenului ”dreapta”, una cât de cât rezonabilă, ideologică, dar mă îndoiesc că ar fi comună cu cele care sunt circulate prin spațiul nostru public – de unde și nevoia de ghilimele din titlu. Iar articolul de față nu este despre ideologie, așa cum nu este nici o opinie politică, în care întrebarea s-ar interpreta la modul ”îmi place sau nu de Crin Antonescu”. Analiza de mai jos pornește în schimb de la un fapt simplu: politicieni și jurnaliști vorbesc în mod curent de ”dreapta”, mai ales în contextul ”unificării” ei. Lor li se adresează întrebarea. Doar ieri dl Băsescu spunea într-un interviu:
”Este clar ca dreapta dupa europarlamentare trebuie sa ia decizia de a avea un singur candidat la prezidentiale.”
Discuția este, de altfel, recurentă. La alegerile din 2012 a produs o alianță electorală, ARD, dar pe-atunci întrebarea din titlu n-a avut temei. Ulterior, deși jurnaliști și politicieni auto-identificați de dreapta, inclusiv președintele, au vorbit și au pledat pentru asta la alegerile pentru Parlamentul European, acolo n-a mai avut loc nicio unificare, absorbție, fuziune, alianță politică sau electorală. Iar tema a fost reluată acum pentru alegerile prezidențiale. Trebuie spus aici că din această privință e o diferență majoră între cele două alegeri. Rezultatul alegerilor europarlamentare se rezumă la scoruri și mandate pentru fiecare din partidele competitoare. Putem eventual vorbi de ”pierdere” doar pentru partidele aflate sub pragul electoral. La alegerile prezidențiale, în schimb, avem câștigători și perdanți. În turul I pierd toți înafară de candidații de pe primele două locuri și partidele care-i susțin; în turul II unul dintre cei doi competitori pierde și el. E o competiție directă, pe voturi, care are în final un singur câștigător. Miza unei eventuale unificări este prin urmare cu totul alta.
Bun, haide să încercăm o analiză a acestui demers… și dăm de primul obstacol. Ce e această ”dreaptă”? Cine e și ce vrea? Mai ales, pe cine include? În mod vag, se pare că ea se suprapune peste partidele din actuala opoziție – o definiție care ar putea avea sens, până la un punct, în măsura în care e evident că puterea reprezentată de PSD se autodefinește a fi de ”stânga”. În acest caz, dilema ar fi cea din titlu: este Crin Antonescu, președintele și candidatul la prezidențiale al PNL, cea mai mare forță din opoziție, de ”dreapta”? Dl Antonescu a fost până mai de curând candidatul USL, adică al alianței politice dintre partidul său și PSD. Alianța politică a câștigat alegerile din 2012 și a impus conform protocolului de constituire premierul: dl Ponta, președintele PSD și cel mai probabil și candidatul prezidențial al ”stângii”. În vara lui 2012, dl Antonescu a forțat chiar alegeri prezidențiale anticipate, la care ar fi urmat să candideze din partea USL; o acțiune denunțată vehement (și) de ”dreapta” de la acel moment. Iar dacă dl Antonescu ar fi avut încredere că va fi candidatul USL la prezidențiale, putem specula că alianța cu PSD ar fi continuat și acum. Întrebarea e prin urmare foarte justificată: a forma o asociere politică de succes, în perspectiva unor alegeri, nu se rezumă la a schimba, pune sau recunoaște o anumită etichetă de pe fruntea unui anumit lider, ci presupune, în primul rând, să convingi electoratul s-o susțină și s-o voteze. Întrebarea este, de asemenea, crucială.
Căci, dacă răspunsul este DA, atunci unificarea rapidă a ”dreptei” n-are pur și simplu niciun fel de temei, din contră. Unificarea dreptei la alegerile prezidențiale ar trebui realizată, nu după 25 mai, ci după 25 noiembrie, adică după primul tur al alegerilor prezidențiale. Dl Băsescu spune că scenariul ăsta e o glumă, pentru că, citez, ”electoratul nu se va muta peste noapte”. În realitate, însă, electoratul se mută foarte bine de la un tur la altul, dacă ținem cont de experiență; în schimb, problema reală este dacă se mobilizează sau nu. E fenomen cunoscut că un alegător care a venit și a votat pentru candidatul preferat în turul I are șanse mai mari să participe și la turul II, chiar și cu preferatul eliminat între timp, decât unul care n-a participat deloc la vot. Participând separat, candidații ”dreptei”, diferiți ca istoric, discurs, profil și public țintă, și-ar mobiliza fiecare bazinul electoral propriu, dând șanse maxime candidatului unic susținut în turul II. De asemenea, a aștepta turul I al alegerilor rezolvă și problema, dificultatea practică cât se poate de serioasă a stabilirii candidatului propriu-zis. Notez că promotorii cei mai vehemenți ai acestei idei devin prin comparație foarte reținuți în a spune exact cine ar trebui să fie acest candidat unic și/sau cum ar trebui el desemnat, semn al unor divergențe serioase în această privință.
Singurul argument valabil pentru a stabili un candidat unic al ”dreptei” înainte de turul I al alegerilor prezidențiale este dacă răspunsul la întrebarea din titlu este NU. Atunci, această unificare ar deveni imperativă, tocmai pentru a împiedica situația în care niciunul din candidații ”dreptei” nu intră în turul II, în locul lor concurând și câștigând unul din cei doi foști co-președinți ai USL.
Citeste intreg articolul si comenteza pe Contributors.ro
0
1
