Decizia Parlametului de la Moscova de a autoriza folosirea forței militare împotriva Ucrainei, stat suveran și independent, fără ca o asemenea acțiune să reprezinte o măsură de auto-apărare ori să fi fost autorizată de Consiliul de Securitate al ONU, reprezintă o nouă violare a dreptului internațional. Această hotărâre a Dumei nu e deloc o dumă, ci un abuz similar celui comis nu cu mult timp în urmă prin agresiunea armată a Rusiei în Georgia și o fărădelege care se înscrie în lunga listă a ilegalităților comise în ultima vreme de puterile lumii (în special de SUA și aliați de-ai săi prin invadarea Irakului și Afganistanului sau prin atacarea cu drone americane a Pakistanului și Yemenului).
Bazată pe această rezoluție parlamentară, acțiunea militară rusească în Crimeea (indiferent de amploarea sau intensitatea ei și indiferent dacă este limitată -deocamdată- la o prezență pasivă a unor trupe pe teritoriul ucrainean), tot ilegalitate se cheamă. În justificarea ei, oficialitățile de la Moscova au invocat, pe rând, tot felul de motive: ba acordurile bilaterale cu Ucraina, ba nevoia protejării populației rusofone din zona de est a acestei țări (apărarea “propriilor cetățeni”, cum zice gura păcătoasă a comunicatelor oficiale), ba ocrotirea intereselor rusești din regiune. Toate aceste explicații sunt, din perspectiva dreptului internațional (Carta ONU, în primul rând), simple pretexte și nu pot conferi legitimitate folosirii unilaterale a forței armate pe teritoriul unui stat suveran, fie el măcinat de convulsii sociale sau aflat la ananghie.
Despre starea politică și militară din zona Crimeei și despre planurile geostrategice ale celor implicați s-a mai scris și, în mod cert, se va mai scrie. În paralel, vor continua bombardamentele propagandistice și agresiunile manipulatorii ale combatanților. Nimic nou sub soare, rețeta e verificată, iar rezultatul – cert: așa cum zicea cineva cândva, primul care este ucis în cazul unui conflict este adevărul. Odată produsă această primă crimă, cadavrul adevărului este împărțit de adversari pentru ca, pe baza autopsiilor operate de fiecare hienă, fiecare hienă să-și scrie propria istorie.
Nu îndrăznesc însă să mă pronunț asupra modului în care vor fi croite cele două istorii. Nu-mi rămâne decât să sper că ele vor fi, și una și cealaltă, “plictisitoare”: fără glorioase “fapte de arme”, fără patriotice “căderi la datorie” și fără bravi “eroi necunoscuți” (admit, o asemenea poziție “pacifistă” riscă să fie calificată drept probă de “idioțenie morală”, dacă ar fi să-i dăm credit domnului Cristian Ghinea). Nu prea știu însă cum să-mi susțin această speranță câtă vreme, așa cum oftam la început și cum voi crâcni în continuare, dreptul internațional este, din nou, sac de box.
Că el, dreptul, sfârșește iarăși batjocorit, asta pare să nu mai surprindă pe nimeni (este adevărat că diverse uși de biserici bocesc intens și consternat siluirea normelor legale, dar la ipocrizia asta prefer să mă refer mai târziu). Și mai scandalos este însă cinismul care însoțește atât ilegalitatea în sine (1), cât și răcnetele acelora care se declară oripilați de ea (2).
1. Cinismul și ipocrizia celui “rău”
În încercarea de a justifica potențiala acțiune militară împotriva Ucrainei (autorizată de Duma de la Moscova în disprețul Cartei ONU), Federația Rusă invocă, așa cum arătam, tot soiul de pretexte fără legătură cu legea. Pe urmă, acuzată, cu temei, de violarea normelor internaționale, ea preferă să riposteze cu învinuiri sau chiar cu praf în ochi.
Cum altfel decât brașoave am putea califica justificările președintelui Putin livrate presei relativ recent? Conform domniei sale, “If we make this decision (decizia de a interveni militar în Ucraina – n. m, FȚ), we will make it for the people of Ukraine (…) Ukraine is not only our closest neighbour. It is our fraternal neighbour. Our armed forces are brothers in arms, friends. They know each other personally. I’m sure Ukrainian and Russian military will not be on different sides of the barricades but on the same side.” (Extras din conferința de presă a președintelui Putin din 3 martie 2014, preluat din The Guardian, 4 martie 2014). Carevasăzică, dacă va lua decizia de a ataca Ucraina, zice domnul președinte Putin, Rusia o va face nu pentru altceva ci, atenție!, pentru protejarea poporului vecin. Pe cuvânt de onoare, tavarișci. Popor care ne e nu doar vecin gard în gard, ci și un scump frate, fratello. În plus, dragi prieteni, armatele noastre sunt frați de arme, frați, m-ați înțeles? Iar dacă or fi s-ajungă să lupte unii contra altora, ei, frații, vor fi ca gemenii, de aceeași parte a baricadei. Brothers in arms. Zău? Zău.
Stupoarea în fața unei asemenea declarații este cu atât mai mare cu cât știm că ea provine de la omul care se opunea intervenției americane în Siria prin invocarea dreptului internațional. Același om care semna chiar în presa de peste ocean o formidabilă pledoarie pentru respectarea ordinii de drept ca elementară condiție a păcii : „ (…)deciziile care afectează pacea și războiul ar trebui luate doar prin consens. Trebuie să folosim Consiliul de Securitate și credem că păstrarea legii și ordinii în lumea turbulentă de astăzi este una dintre puținele modalități prin care să evităm ca relațiile internaționale să alunece spre haos. Legea este lege și trebuie să o urmăm, fie că ne place sau nu“, spunea Vladimir Putin în editorialul publicat în New York Times în septembrie anul trecut.
Constatăm însă că pledoaria de atunci a liderului rus pare să nu mai fie de actualitate și nici de interes: dreptul este drept doar când este în acord cu viziunea și poziția celui chemat să-l respecte. În caz contrar, dreptul devine strâmb. Un drept-strâmb hidos, anost și, deci, dezagreabil. Să latre dreptul cât vrea, caravana trece oricum (asta, evident, când e vorba de caravana “noastră”).
2. Cinismul și ipocrizia celui “bun”
Decizia Parlamentului de la Moscova și felul în care este aceasta pusă în practică în Crimeea a fost aspru (și cu temei) criticată de numeroase voci ale zisei “comunități internaționale”. Nu voi evoca aici duritatea rechizitoriului la adresa lui Vladimir Putin personal, invocarea trecutului lui de judoka și KGB-ist ori comparațiile cu Hitler sau cu Scaraoțchi și nici referirile la ambițiile imperiale ale Moscovei, toate acestea în contrast cu puritatea idealurilor “democrațiilor occidentale”. Nu mă opresc nici asupra subiectului legitimității sau ilegitimității noii puteri de la Kiev, a numeroaselor suspiciuni de violare a dreptului constituțional ucrainean în procesul de transfer (sau uzurpare?) al (a) puterii și nici asupra felului în care a fost organizată și derulată mișcarea “EuroMaidan” împotriva lui Ianukovici. Metodologia analizelor, standardele și dublele standarde folosite în interpretare, clișeele și sloganurile utilizate ca ingredient ale unor opinii pretins rezonabile și obiective merită, poate, un tratament separat și sper să revin cândva asupra subiectului.
