Protestul celor peste 500 de jurnalisti si publicisti a generat o mini-furtuna polemica. Este, poate, catalizatorul unei redesteptari a societatii civile. Este reconfortant ca organizatia “ActiveWatch”, initial ispitita sa vada in atacurile anteniste doar un fel de galceava de familie intre “ziaristi” si-a reconsiderat punctul de vedere si a publicat un comunicat transant. Sper ca Radu Vancu nu greseste si Asterix si-a revenit din amorteala. Este limpede cine degradeaza in chip scandalos, as zice programatic, discursul jurnalistic din Romania.
Evident, nimeni nu spune ca semnatarii Protestului sunt copii de cor bisericesc. Unii poate ca au gresit prin exces retoric, dar n-au facut-o ca parte a unui razboi impotriva statului de drept intemeiat pe civilitate, decenta si responsabilitate. Nu ajuta la nimic ceea ce-am numit dialectica nodului in papura, cautarea cu obstinatie a unor erori comise de un semnatar sau altul in trecut. Niciun trust de presa nu egaleaza “Intact”-ul voiculescian in ceea ce priveste cultivarea maniacala a atacului la persoana.
Polemicile sunt normale, insultele dezumanizante, caricaturizarea grotesca a persoanei stigmatizate sunt primejdioase si reprobabile. Cei 500 (acum aproape de 600) spun exact acest lucru. Cat ii priveste pe seraficii echidistanti, ce s-ar mai putea adauga cuvintelor lui Andrei Plesu: “Nu poţi compara o coadă de mătură cu ditamai bîta paleolitică.” Eventual, cele ale lui Chesterton: “Impartialitatea este un nume pompos pentru indiferenta, care este un nume elegant pentru ignoranta”.
Iata un fragment din articolul lui Andrei Plesu:
“Ca să nu mai vorbim despre faptul că, aşa precari cum suntem, ne-am pus în cap şi cîţiva „echidistanţi” eterici (unii „absolut onorabili”), supăraţi că nu amendăm, de la o cosmică înălţime, pe toată lumea. Se propune un nou concept: „protestul imparţial” şi se culpabilizează partizanatul în genere. N-ar fi o idee, pe acest fundal, să desfiiinţăm alegerile? Nu sunt ele expresia cea mai ascuţită a partizanatului, nu sunt ele o subversiune de natură să surpe orice echidistanţă? Şi eu cred că toate – repet toate – posturile de televiziune fac supărătoare greşeli de atitudine, de stil, de strategie.
Am spus-o, de altfel. Nu mi-a plăcut nici cînd Robert Turcescu a vorbit despre Nadia Comăneci cu o nepermisă trivialitate, am semnalat cu stupoare cum inşi de o candidă insignifianţă, sau de o impură suficienţă sunt invitaţi în studiouri „cu pretenţii”, care nu se sfiesc să coboare, astfel, nivelul pînă la trivialitatea ultimă. Mă mir că dl. Banciu îşi dă drumul la gură şi la idei cu o nonşalanţă de guru infailibil şi, uneori, cu o agresivitate de bătăuş.
Mă irită şi cînd un jurnalist de la fostul OTV („USL, PDL – aceeaşi mizerie!”) se îmbarcă, principial, într-una din lotcile „mizeriei” şi devine analist de front. Cred, însă, că am face o mare nedreptate celor de la Antene, sau de la România TV, refuzîndu-le unicitatea. Au atins, cu toţii, standardele „incomparabilului”. A nu admite că jocul kitsch, de-a sufleţelul, al dlui Gâdea e incomparabil, că mîniile lui amare sunt, în chip inegalabil, devotate patronului, că bosumflarea volubilă (şi soporifică prin previzibilitate) a dlui Ciuvică e inimitabilă, că giumbuşlucurile de „băiat rău” ale gimnasticului Badea sunt nereproductibile e a le face tuturor o nemeritată nedreptate.
Echidistanţă, echidistanţă dar, totuşi, „trăiască diferenţa!” Nu poţi compara o coadă de mătură cu ditamai bîta paleolitică! Şi încă ceva: ar trebui să schimbăm, fie şi în ceasul al doisprezecelea, placa obosită a unei echidistanţe perdante, de tipul „Nici ăilalţi nu sunt mai breji!” Pînă să avem de ales între „buni” şi „răi”, trebuie să ne resemnăm a descoperi nuanţele răului şi să alegem răul mai puţin rău mirositor. Într-adevăr, nimeni nu e ce trebuie, dar unii prea o fac lată!”
