De aproape o lună, Alexandru Vişinescu se află în centrul dezbaterilor despre torţionari. El nu este însă ultimul torţionar în viaţă. Numeroşi ofiţeri de Securitate şi de Penitenciare, în special cei din anii ’70-’80 trăiesc, fără a fi deranjaţi de presă sau de Parchetul Militar. Câteva exemple: Ion Ficioru, fostul comandant de la Periprava, despre care s-a publicat un articol interesant şi valoros în România liberă, scris de Sidonia Bogdan şi istoricul Mihai Burcea; ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad, care trăieşte şi se bucură liniştit de pensie, asemenea lui Vişinescu până de curând. Şeful Securităţii Capitalei din decembrie 1989, colonelul Gheorghe Goran, locuia acum 2 ani în oraşul Breaza. Acesta din urmă este subiectul articolului de faţă.
Sursele articolului sunt, ca şi în cazul lui Iosif Bistran, documentele existente în dosarul său de cadre, dar şi declaraţiile date de colonelul Gheorghe Goran Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. Credibilitatea documentelor din dosarul său de cadre nu poate fi pusă la îndoială, deşi aparent par a fi produsul unei operaţiuni de tip „copy- paste”, după cum s-a exprimat unul dintre cititorii articolelor precedente. Ele prezintă desigur o versiune instituţionalizată a trecutului unui ofiţer, consemnând cele mai importante şi relevante date ale titularului de la intrarea în Securitate şi până la trecerea lui în rezervă. Ca atare, documentele înregistrează atât părţile pozitive, cât şi pe cele negative din traiectul profesional al angajatului. Dosarele de cadre erau actualizate periodic în funcţie de „schimbările” survenite în viaţa ofiţerilor. La un anumit interval de timp, ei redactau o notă cu principalele evenimente intervenite în cariera şi viaţa lor personală. Din aceste note putem afla despre „promovările” în funcţie sau în grad, „reuşitele” şi „mândriile” profesionale, absolvirea unor noi forme de învăţământ, precum şi informaţii referitoare la viaţa personală a ofiţerilor (căsătoria acestora sau naşterea unui copil).
Sursele referatelor de cadre erau investigaţiile din teren realizate de alte cadre ale Securităţii, autobiografiile şi completările la autobiografii, notările de serviciu, dar şi referinţele date de cei care l-au cunoscut pe titularul dosarului şi care, în cele mai multe cazuri, se află în dosar. Există desigur şi stereotipuri în aceste documente, dar ele pot fi sesizate cu uşurinţă de o persoană avizată.
Alegerea lui Gheorghe Goran ca subiect al acestui articol a fost determinată de câteva considerente. El a fost unul dintre anchetatorii lui Paul Goma în 1977, care i-a realizat în volumul „Culorile Curcubeului ’77” o succintă caracterizare. A fost, de asemenea, ultimul şef al Securităţii Bucureşti în 1989, precum şi participant la multe acţiuni ce au fost catalogate ca activităţi de „poliţie politică”. Goran Gheorghe este şi unul dintre foştii angajaţi ai Securităţii verificaţi de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fiind inclus ca atare în „lista ofiţerilor şi subofiţerilor de securitate care au desfăşurat activităţi de poliţie politică”, conform vechii legi de funcţionare a CNSAS. Nu ştim însă ce efecte a avut această „identificare” pentru Goran.
http://www.cnsas.ro/documente/monitoare/2003/MO%202003.10.16_548.pdf
Cu toate acestea, biografia lui este în linii mari necunoscută şi de aceea am considerat esenţial scrierea unui succint portret biografic al fostului colonel de Securitate Gheorghe Goran.
Unul dintre scopurile principale ale acestui text îl constituie prezentarea celor mai semnificative date şi informaţii despre cariera sa de ofiţer de Securitate din cea de a doua perioadă a regimului comunist. În plus, am ales să prezint modul în care se percepea (sau încă se percepe) fostul colonel de Securitate, precum şi propriile motive pentru care a consimţit să servească regimul comunist până în decembrie 1989.
Gheorghe Goran s-a născut la 18 decembrie 1939 în Breaza, judeţul Prahova. Tatăl său era de profesie cazangiu şi posesor al mai multor condamnări de drept comun (1949: 3 luni închisoare pentru înşelăciune; 1957: 1 lună pentru lovire), iar mama sa casnică. Şcoala primară a urmat-o între anii 1947-1951 în comuna Podul Vadului, iar clasele 5-7 în Câmpina, localitate în care a absolvit şi şcoala profesională în 1956. Meseria sa de bază era cea de mecanic auto, domeniu în care a profesat până în 1959. La această dată, el „a fost selecţionat şi admis în Şcoala de Ofiţeri de Securitate Oradea”, pe care „a absolvit-o în august 1961 cu rezultate foarte bune”, potrivit unui referat de cadre din 9 martie 1988. Putem presupune că motivele selectării sale erau: originea sa socială sănătoasă şi, de ce nu, „flerul” recrutorilor săi care au sesizat cel mai probabil în tânărul mecanic auto principalele caracteristici ale unui excelent cadru şi stâlp al regimului comunist, ceea ce a şi fost Gheorghe Goran.
În urma absolvirii şcolii de ofiţeri, Gheorghe Goran a primit gradul de locotenent şi a fost repartizat la Brigada de Securitate Bucureşti. Aici a fost comandant de pluton. După numai un an, a fost transferat la Direcţia de cercetări penale, iniţial ca ofiţer la Serviciul închisori, iar, ulterior, a fost trecut în „munca de anchetă”. Ca majoritatea ofiţerilor de Securitate din a doua perioadă a regimului comunist, şi Gheorghe Goran şi-a „desăvârşit” instrucţia şcolară în timpul exercitării profesiei de angajat al principalei structuri represive a regimului comunist. Astfel, între 1961-1964 a urmat liceul la seral, iar în anii 1966-1967 a audiat şi absolvit cursul „Psihologie şi viaţă”, organizat la sala Dalles. În 1974, acesta a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti. La examenul de stat, susţinut în februarie 1974, a prezentat lucrarea „Regimul franchist din Spania, tendinţe actuale spre restaurarea monarhiei”. O ultimă formă de şcolarizare absolvită a fost un curs de Drept comercial internaţional, urmat în 1976, cel mai probabil la Academia de Ştiinţe Economice.
Domeniile de studii ale unui ofiţer de Securitate erau alese în funcţie de anchetele, misiunile şi obiectivele pe care aceştia le primeau spre soluţionare sau le aveau de îndeplinit. De aceea, unii dintre ofiţerii din Bucureşti au absolvit Facultatea de Drept, iar ceilalţi facultăţi din cadrul Academiei de Ştiinţe Economice. Această alegere a studiilor este valabilă şi pentru ofiţerii din provincie.
Instruirea la locul de muncă le-a facilitat unora dintre ofiţerii de Securitate reconversia profesională după decembrie 1989. După acest an, unii dintre ei vor lucra ca jurişti şi economişti în cadrul unor firme nou înfiinţate. Astfel, ei au schimbat haina de securist şi de schingiuitor cu cea de afacerist şi capitalist.
Asemenea tuturor ofiţerilor de Securitate, Goran a absolvit şi cursuri de îndoctrinare politică, în cadrul cărora se realiza inocularea periodică de informaţii referitoare la lupta de clasă, pericolele ce ameninţau „construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltată” în România. Timp de trei ani, el a urmat cursurile Universităţii politice şi de conducere din Bucureşti (Universitatea serală de marxism-leninism), absolvită în 1977. Absolvirea acestei forme de învăţământ de partid este un indiciu că Goran se afla în categoria cadrelor de nădejde ale regimului comunist. Majoritatea cadrelor de conducere ale regimului comunist patronat de Nicolae Ceauşescu au urmat aceste „specializări”, frecventarea lor reprezentând unul dintre principalele criterii pentru ascensiunea ierarhică a unui securist sau nomenclaturist.
Ca pregătire militară, Gheorghe Goran avea Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne nr. 4 din Oradea, urmată în perioada 1 noiembrie 1959 – 23 august 1961, un curs de perfecţionare de şase luni la Şcoala de ofiţeri MI din Băneasa. El a mai terminat şi un curs de geniu, cu durata de o lună, în cursul anului 1970. Ca mulţi dintre ofiţerii care au făcut carieră în Securitate, fie ea dejistă sau ceauşistă, activitatea sa profesională a fost dublată de cea în cadrul partidului comunist. Între 1956-1967, a fost membru al UTM, redevenit după 1965 UTC, iar în 1961 a dobândit şi statutul de membru al PMR (din 1965 PCR). În toată activitatea lui de ofiţer de securitate a deţinut următoarele funcţii „pe linie de partid”: secretar al Comitetul UTM/UTC pe unitate (1963-1967), membru în BOB (Biroul Organizaţiei de Bază) nr. 2, secretar adjunct pe probleme organizatorice între 1974 şi 1979 în cadrul organizaţiei de partid nr. 2 şi ulterior nr. 81 din MI şi membru al Comitetului de Partid al DSS.
În 1962, după aproximativ un an de la încadrarea sa în Securitate, Gheorghe Goran a fost transferat din cadrul Brigăzii de Securitate Bucureşti în structura Direcţiei de cercetări penale, Serviciul închisori, iar în 1964 a fost numit anchetator de securitate. Această ultimă promovare este prezentată în referatele de cadre ca o nouă etapă în cariera sa profesională, fără a fi indicate motivele care au determinat trecerea sa în activitatea operativă. Principalele „cauze” au fost prezentate chiar de Goran într-un Raport din 1 iulie 1963 către superiorii săi. Documentul debutează prin sublinierea faptului că activitatea sa nu era „o muncă creatoare”, care să-i poată oferi „satisfacţia cerută de anii de vârf ai elanului tineresc”. Lipsa unei satisfacţii personale era determinată, în opinia sa, de inexistenţa unor şanse „de afirmare şi creştere a nivelului profesional lucru cerut de conştiinţa mea de tânăr ofiţer”, precum şi de faptul că „serviciul nu îmi permite urmarea cu regularitate a cursurilor şcolii medii”.
Consecinţele serviciului său au fost prezentate de Gheorghe Goran în acelaşi raport: „datorită celor şapte nopţi consecutiv de serviciu am devenit astenic, nu mai pot dormi, mă lupt cu mine însumi noaptea la serviciu pentru a evita picoteala iar dimineaţa nu pot adormi pentru refacerea forţelor. Privind programul orelor de serviciu se poate constata că sunt aproape complet <
Conform ofiţerului de Securitate, toate erau agravate de faptul că era tânăr necăsătorit, privat de posibilitatea de a-şi întemeia o familie, deoarece „sâmbăta, duminica, zile festive, când fiecare om al muncii se destinde eu sunt permanent ocupat cu serviciul.”, şi lipsit de ocaziile „de a vedea un teatru, un concert sau de a întreţine o prietenie cu vreo fată lucruri indispensabile unui tânăr”, dar şi de practicarea vreunui sport. El recunoştea resemnat că „lucrând în prezentul program fără nici o zi liber pe lună personal nu pot face faţă.” Pentru a nu fi greşit înţeles de superiorii săi, Gheorghe Goran a „rugat” „conducerea profesională să nu se creeze iluzia că vreau să fug de sarcinile ce-mi stau în faţă însă, consider că cu pregătirea ce o am (cl. X-a, şcoala profesională şi şcoala militară) pot face faţă în mod onorabil şi în altă funcţie ce ar oferi probleme mai complexe.” În finalul documentului, îşi asigura încă o dată şefii ierarhici că „nici-o dată nu voi precupeţi faptele şi capacitatea mea în lupta împotriva celor care mai încearcă să lovească în cuceririle revoluţionare ale poporului sau în opera de construire şi desăvârşire a socialismului.”
Raportul nu a scăpat neobservat. Gheorghe Goran a fost „mustrat” în notarea de serviciu de pe anul în curs. În acesta sunt prezentate, pe lângă realizările sale, şi „aspectele negative”: „ofiţerul în muncă în unele cazuri a dat dovadă de superficialitate, în şedinţe când ia cuvântul nu îşi controlează unele expresii iar în alte cazuri s-a abătut de la unele ordine fapt ce a făcut să fie aspru criticat şi avertizat. În ultimul timp ofiţerul a făcut raport prin care cere mutarea sa în altă muncă. Propun ca raportul să i se aprobe, deoarece aceasta dovedeşte că sunt oameni care atunci când dau de greutăţi dau înapoi şi cu asemenea tov. nu se poate munci. În concluzie faţă de munca depusă şi rezultatele obţinute i se dă calificativul bine”.
