3. EXPLICAŢIILE JIHADIŞTILOR
Usama Bin Laden a afirmat – și probabil că a și crezut acest lucru – că este angrenat într-un război sfânt, jihad, împotriva Statelor Unite. Bin Laden se considera un musulman pios, astfel încât, pentru a-și justifica războiul sfânt, a căutat argumente în Coran și în spusele și faptele lui Muhammad. A crezut că le găsește chiar și atunci când, odată declanșat războiul, a trebuit să justifice masacrarea a mii de civili, denunțată de musulmani din întreaga lume. Bin Laden a apelat la Coran și la tradiții pentru a explica uciderea civililor occidentali; alți jihadiști au mers, însă, chiar și mai departe și au încercat să justifice uciderea altor musulmani, interzisă în mod explicit de Coran. Abu Musab al Zarqawi, un veteran iordanian al războiului anti-sovietic din Afghanistan, a fost, din 2003 până în 2006, comandantul Al Qaida din Irak. Zarqawi a ordonat răpirea unor cetățeni străini din Irak, pe care se spune că i-a decapitat chiar cu mâna sa, înregistrări ale execuțiilor fiind, ulterior, publicate pe internet; a încercat să provoace un război civil între șiiții și sunniții din Irak, atacând în repetate rânduri comunitatea primilor[1]; a plănuit și a coordonat și o serie de atacuri în afara Irakului. Cele mai sângeroase atacuri ordonate de Zarqawi au fost, însă, sutele de atentate sinucigașe comise în Irak; miile de victime ale acestora nu numai că erau, majoritatea, civili, dar o mare parte erau civili sunniți, adică exact cei în numele cărora Zarqawi pretindea că luptă[2]. Abu Musab al Zarqawi a încercat să demonstreze că victimele erau martiri ai Islamului și pierderea de vieți omenești reprezenta un rău necesar; au fost însă și jihadiști care, în numele aceluiași Islam, au țintit în mod deliberat civilii musulmani.
Jihad împotriva Occidentului
După ce s-a întors din Afghanistan, în 1989, Usama bin Laden a început să îşi exprime pentru prima oară în mod public ostilitatea faţă de Statele Unite. În cuvântări ţinute în moschei din Arabia Saudită, Bin Laden cere boicotarea bunurilor americane ca represalii la „susţinerea Israelului” de către Statele Unite[3]. Nu este o temă nouă: încă din 1947, Hassan al-Banna acuzase Occidentul că a trădat lumea arabă atunci când a fost de acord cu partiţia Palestinei. Discursul sauditului se radicalizează, însă, odată cu Războiul din Golf, când Statele Unite staţionează militari pe teritoriul Arabiei Saudite, considerat de Bin Laden haram, interzis ne-musulmanilor. Tradiţia musulmană este de partea lui: imediat după moartea Profetului, primul calif, Omar, dăduse un „edict final şi ireversibil” prin care creştinii şi evreii erau definitiv alungaţi din „pământul sacru al Hijazului”[4], edict bazat pe îndemnul lui Muhammad: „să nu fie două religii în Arabia”[5]
De la vorbe, Bin Laden trece rapid la fapte: în octombrie 1993, 18 militari americani sunt ucişi la Mogadishu într-o confruntare de două zile cu somalezi care fuseseră antrenaţi de oamenii lui Bin Laden[6]; la scurt timp după aceea, Washingtonul decide să îşi retragă trupele din Somalia. Pe 13 noiembrie 1995, patru saudiţi, dintre care trei erau veterani ai războiului din Afghanistan, organizează un atac cu o maşină capcană asupra unei clădiri din Riad folosită de forţele Statelor Unite, iar cinci militari sunt ucişi în explozie. Nu este demonstrată vreo legătură cu Al Qaida, însă unul dintre atentatori declară că a fost inspirat de scrierile lui Bin Laden[7]. Câteva luni mai târziu, în august 1996, Usama bin Laden cheamă, din Afghanistan, la jihad împotriva Statelor Unite.
Documentul[8] este scris într-un stil clasic, plin de înflorituri, presărat cu parabole, citate din Coran şi din faptele însoţitorilor Profetului: chemarea la jihad este lansată „din înalţii munţi Hindukush din Khorasan unde, cu voia lui Dumnezeu, cea mai mare putere a necredincioşilor din lume a fost distrusă [...] de strigătele de AllahalAkbar ale mujahedinilor”; lupta se va da împotriva Statelor Unite care reprezintă principală cauză a răului din statele musulmane pentru că „umbra nu poate fi îndreptată atunci când sursa sa, bastonul, este strâmbă”; bătălia va fi purtată de „tineri ce luptă zâmbind şi se întorc cu lancea înroşită [...] cavaleri, oameni în timp de pace, demoni în timp de război, Lei în junglă însă colţii lor sunt lăncile şi săbiile indiene”.
Încă de la începutul declaraţiei, Bin Laden face apel la Coran şi la hadith, pentru a sublinia trei idei: musulmanii sunt datori să îndeplinească obligaţiile trasate de Dumnezeu şi de Muhammad[9], musulmanii sunt „cea mai bună adunare ivită dintre oameni”[10], aleasă pentru a îndrepta lumea şi, în sfârşit, musulmanii vor fi pedepsiţi de Dumnezeu dacă văd un tiran şi nu încearcă să-l oprească. Tiranul îl reprezintă, în mod evident, inamicul identificat de Bin Laden: „sioniştii” şi „cruciaţii” care, cu sprijinul Organizaţiei Naţiunilor Unite, ar fi permis „atacarea şi masacrarea musulmanilor în Palestina, Irak, Liban, Tadjikistan, Birmania, Cashmir, Filipine, Somalia, Eritrea şi Bosnia Herţegovina”. Cel mai grav atac, însă, „cea mai mare agresiune împotriva musulmanilor de la moartea Profetului” este „ocuparea” pământului celor două locuri sfinte, Arabia Saudită. Obligaţia este, de asemenea, uşor de ghicit: jihadul.
Recunoaştem chemarea de raliere la cauza palestiniană, loc comun al islamiştilor începând cu Hassan Al Banna. Recunoaştem şi modul de a privi lumea musulmană ca un întreg, specific mentorului lui Bin Laden, Abdullah Azzam, de la care sauditul a mai preluat o idee folosită în declaraţia de război: aceea că după credinţă, iman, cea mai importantă datorie a unui musulman este alungarea inamicului. Jihadul la care cheamă Bin Laden nu este, însă, doar militar: musulmanii pot contribui la el donând, scriind, sau pur şi simplu boicotând economic Statele Unite.
Statele Unite sau sionismul nu sunt singurul adversar al lui Bin Laden. Liderul Al Qaida atacă la fel de virulent şi autorităţile saudite, în principal familia regală.
Într-o distanţare de Sayyid Qutb şi Abd al-Salam Faraj, Bin Laden nu cere, însă, răsturnarea guvernului saudit. Poziţia lui este dictată de interes: luptele interne ar slăbi umma. Pe de altă parte, este denunţată „situaţia economică dezastroasă din Arabia Saudită” şi, în tradiţia salafiştilor, se pune întrebarea dacă declinul economic nu este cauzat de faptul că familia conducătoare nu mai aplică sharia cum trebuie. Mai mult, Bin Laden merge şi pe linia islamiştilor, acuzând în repetate rânduri guvernul că „a adoptat legi făcute de oameni” – cu alte cuvinte, sharia nu mai este unica sursă de legiferare.
Cel mai important aspect, însă, este acela că guvernul „nu a putut apăra ţara şi le-a permis americanilor să o ia”; am văzut în secțiunea „Noul jihad”, din articolul „De la Salfiyya la Jihad”, că Ibn Taymiyya afirmase în secolul XIII că acel conducător care nu poartă jihad îşi pierde dreptul de a conduce. De altfel, Usama bin Laden anunţă că îşi lansează chemarea la jihad în spiritul lui Ibn Taymiyya; nu sunt uitate, însă, nici figurile emblematice ale epocii contempoane: printre motivele mobilizării sunt şi acelea că „alianţa dintre sionişti şi cruciaţi” se face vinovată de uciderea lui Abdullah Azzam, numit shahid, şi de arestarea conducătorului spiritual al Hamas, Ahmad Yassin, şi a lui Omar Abdul Rahman, aceştia din urmă numiţi, fiecare, mujahid.
Odată ce este demonstrată lipsa de legitimitate a guvernului, Bin Laden – care, implicit, îşi asumă el acea legitimitate – denunţă unilateral tratatul prin care Riadul a permis prezenţa forţelor americane pe teritoriul Arabiei Saudite. Cum am văzut în cel de-al doilea articol din această serie, doctrina jihadului permitea armistiţii de până la zece ani sau chiar şi încheierea de alianţe cu adversarii, fără ca acest lucru să oblige califatul să respecte tratatul. Bin Laden oferă, însă, justificări pentru ruperea tratatului: Statele Unite sunt responsabile de „vărsare de sânge musulman”, prin impunerea embargoului asupra Irakului, care ar fi dus la moartea a peste 600 de mii de copii, şi finanţarea şi înarmarea „sioniştilor” în Liban.
În finalul declaraţiei, Bin Laden îi adresează un avertisment secretarului american al apărării din acea perioadă, William Perry, în care subliniază importanţa pe care o are martirajul pentru mujahedini, dar şi faptul că aceştia sunt dispuşi să facă orice în lupta pe calea lui Allah:
„Aceşti tineri iubesc moartea aşa cum voi iubiţi viaţa.[…] Ei cred în paradis după moarte […] cred [...] că răsplata cea mai mare o vor primi mujahedeenii şi martirii. [...] Ei nu vor altceva decât să intre în paradis ucigându-vă pe voi [...] Terorizarea voastră, atât timp cât purtaţi arme pe pământurile noastre, este legitimă şi o datorie morală.”
Afirmaţia de mai sus va căpăta un cu totul alt înţeles în 2001; în 1996, însă, cuvintele lui Bin Laden nu par mult mai mult decât retorică fundamentalistă: disponibilitatea de a muri în luptă, chiar şi în atacuri sinucigaşe, şi intenţia de a recurge la terorism pentru a-şi atinge scopul, erau teme relativ comune în anumite state musulmane şi la anumite organizaţii, fără ca ameninţările să fi fost duse la capăt[11]. De altfel, în 1997, într-un interviu acordat CNN-ului, liderul Al Qaida precizează că ţintele adepţilor săi sunt doar militarii americani; el adaugă, totuşi, că şi civilii americani ar trebui să părăsească Arabia Saudită întrucât siguranţa lor nu poate fi garantată[12].
Astfel de diferenţieri între civili şi militari vor fi abandonate rapid. Pe 23 februarie 1998 apare o nouă chemare la jihad, de data aceasta în numele Frontului Islamic Mondial. Semnatarii sunt Usama bin Laden, Ayman al-Zawahiri, „emir al Jihadului Egiptean”, Abu-Yasir Rifa’i Ahmad Taha, din partea Grupului Islamic Egiptean, Mir Hamzah, „secretar al Jamiat-ul-Ulema-e-Pakistan” şi Fazlur Rahman, „emir al Mişcării Jihadiste din Bangladesh”; aşadar, o alianţă pan-islamică a jihadiştilor. Noul document este mult mai scurt şi într-un limbaj mult mai sec decât cel din 1996. Se pleacă de la aceleaşi premize – ocuparea locurilor sfinte ale Islamului, uciderea musulmanilor în Irak, sprijinirea ocupării Ierusalimului de către evrei – însă de data aceasta se emite o fatwa:
„Decizia de a-i ucide pe americani şi aliaţii lor – civili sau militari – este o obligaţie individuală pentru orice musulman care o poate face în orice ţară in care este posibil, pentru a elibera moscheea Al Aqsa şi Moscheea Sfântă[13] [...] Noi – cu ajutorul lui Dumnezeu – îi cerem oricărui musulman care crede în Dumnezeu şi vrea să îi asculte poruncile să îi ucidă pe americani şi să le distrugă bogăţiile oriunde şi oricând le găsesc [...] să atace forţele americane ale Satanei şi aliaţii lor diabolici”[14]
Jihadul este acum purtat împotriva Statelor Unite şi a aliaţilor săi, împotriva militarilor şi civililor. Singura problemă este lipsa unei pregătiri teologice serioase a lui bin Laden şi a aliaţilor săi, ceea ce subminează credibilitatea fatwei emise. La 12 martie 1998, patruzeci de ulema afghani proclamă jihadul împotriva Statelor Unite, iar la sfârşitul lui aprilie, un grup de clerici pakistanezi din Karachi emite o fatwa similară; în sfârşit, în iunie, imamul moscheii profetului din Medina, una dintre cele mai prestigioase figuri religioase din Arabia Saudită, cere retragerea forţelor americane din ţară[15]. Bin Laden are, în sfârşit, un jihad. În dimineaţa zilei de 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania sunt atacate simultan. 213 persoane, majoritatea civili kenyeni, sunt ucise în Nairobi şi peste 4000 sunt rănite; atentatul de la Dar as Salaam se soldează cu 12 morţi şi 85 de răniţi.
11 septembrie şi folosirea armelor de distrugere în masă
Atacul de la 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite a fost fără precedent nu doar din punct de vedere al numărului de victime într-un atentat terorist şi al impactului asupra economiei ori istoriei contemporane[16], ci şi din perspectiva condamnării sale de către conducătorii mişcărilor islamiste – mişcări care, uneori, cum e cazul Hamas, dar nu numai, au şi o pronunţată tentă jihadistă. Patruzeci şi şase dintre cei mai importanţi lideri islamişti şi fundamentalişti ai momentului au condamnat vehement atacurile de la New York şi Washington la scurt timp după producerea acestora:
„Semnatarii, conducători de mişcări islamice, suntem îngroziţi de evenimentele de marţi, 11 septembrie 2001 din Statele Unite, care s-au soldat cu uciderea în masă, distrugerea şi atacarea inocenţilor [...] Condamnăm în cei mai puternici termeni aceste incidente care sunt împotriva tuturor normelor umane şi islamice. Această condamnare este bazată pe Legile Nobile ale Islamului, care interzic toate formele de atac împotriva celor nevinovaţi. „Nimeni nu va căra povara altuia”[17] spune Dumnezeu cel Atotputernic în Sfântul Coran”[18] Lista semnatarilor este un adevărat who’s who al islamiştilor: printre ei se află conducătorul Frăţiei Musulmane din Egipt, emirul Jamaat-i-Islami din Pakistan şi fondatorul Hamas, Ahmad Yassin.
Răspunsul Al Qaida avea să vină la mai bine de o jumătate de an de la atentatele din 11 septembrie, în aprilie 2002. Noul document este scris de pe poziţii de forţă: Al Qaida este sigură de legitimitatea atacurilor sale şi îi avertizează pe învăţaţii religioşi care le-au condamnat că riscă să fie acuzaţi de apostazie; acelaşi avertisment îl primesc şi cei care le-ar spune guvernelor arabe că „a coopera împotriva terorismului (prin aceasta înţeleg mujahedinii) este legitim”[19] Accentele poetice şi îndemnurile la evitarea unui conflict între musulmani din chemarea la jihad din 1996 au dispărut: apostazia atrage condamnarea la moarte.
La fel ca în 1996 şi în 1998, Al Qaida atrage atenţia că reacţionează la atacuri comise împotriva ummei în Palestina, Bosnia-Herţegovina, Kashmir, Cecenia, Afghanistan, Asia Centrală, Indonezia şi Somalia, aşadar, că este vorba de un jihad defensiv. Din acest motiv este un pic ciudată alegerea versetului din Coran care deschide documentul: „Războiţi-vă cu cei care nu cred în Dumnezeu şi în Ziua de Apoi, cu cei care nu socot oprit ceea ce Dumnezeu şi Trimisul Său au oprit, cu cei care nu ţin legea adevărată dintre cei cărora li s-a dat cartea. Războiţi-vă cu ei până vor plăti tributul cu mâna lor după ce au fost umiliţi”[20] Versetul pare să se refere, mai degrabă, la un jihad ofensiv; în orice caz, sugerează că simpla retragere a forţelor străine din ţările musulmane nu mai este suficientă pentru Al Qaida: organizaţia aşteaptă o capitulare a adversarului, în condiţiile impuse de mujahedini.
Are loc şi o redefinire a inamicului: acum acesta este reprezentat de societăţile „sionist – cruciate”. Motivul? Sistemul de guvernare democratic al acestor ţări, în care populaţia – „opinia publică” în terminologia Al Qaida – îşi alege guvernanţii: „Opinia publică [din ţările] cruciat – sioniste s-a aflat în spatele naţiunilor crucii care au purtat război împotriva islamului şi a musulmanilor de la începutul colonizării ţărilor islamice până în ziua de astăzi. Dacă guvernele succesive din ţările cruciat – sioniste nu ar fi fost sprijinite de propriile popoare, războiul lor împotriva islamului nu ar fi avut o formă atât de evidentă şi de făţişă. Astfel de acţiuni nu sunt legitimate decât prin vocea popoarelor.”[21]
Simpla redefinire a adversarului nu justifică, însă, masacrarea a mii de persoane. Cea mai mare parte a documentului din 2002 reprezintă un efort al Al Qaida de a demonstra legitimitatea atacurilor împotriva Statelor Unite: „interdicţia de a vărsa sângele femeilor, copiilor şi vârstinicilor nu este una absolută. Există anumite condiţii speciale care permit uciderea lor dacă se află printre popoare ale [casei] războiului [dar al-harb], iar aceste condiţii există în circumstanţe specifice.”[22]
Pornind de la Coran şi de la exemple din sunna – o metodă similară cu cea de construire a dreptului canonic islamic – jihadiştii argumentează că se îndeplinesc şapte astfel de „condiţii speciale”, precizând, însă, că oricare dintre ele ar fi suficientă pentru a justifica atacurile:
Prima condiţie se bazează pe un verset din Coran:„[...] Cine vă vrăşmăşeşte, vrăşmăşiţi-l precum vă vrăşmăşeşte [...]”[23] După cum ştim, motivaţia fundamentală a militantismului Al Qaida este aceea că lumea musulmană se află sub atac, că „invadatorii” ucid copii şi femei musulmane. Musulmanii pot, aşadar, să aplice principiul reciprocităţii şi să ucidă, la rândul lor, femei şi copii.
A doua condiţie specială: „cei protejaţi” pot fi ucişi dacă se amestecă cu combatanţii şi nu pot fi deosebiţi de aceştia. Ar fi spus-o Profetul, citat de al-Bukhari. Încă din preambulul documentului, Al Qaida se referă la atacul asupra „fortăreţelor” din New York şi Washington; din punctul său de vedere, atât Pentagonul cât şi Turnurile Gemene sunt obiective militare. Cu alte cuvinte, „nu avem ce să vă facem dacă vă ascundenţi în obiective militare”. Argumentul a fost folosit frecvent de-a lungul timpului şi de forţe militare convenţionale, inclusiv de către Statele Unite. Există, însă, două diferenţe semnificative între forţele convenţionale şi Al Qaida: primele şi-au exprimat regretul pentru victimele civile, în timp ce la Al Qaida acest lucru este exclus întrucât martirii săi îndeplinesc voia lui Dumnezeu; de asemenea, în timp ce armatele caută să dea vina pe erori tehnice sau umane, Al Qaida încearcă să arate că are acceptul lui Dumnezeu.
Potrivit celei de-a treiacondiţii, „cei protejaţi” pot fi ucişi dacă au sprijinit lupta „prin faptă, vorbă sau gând sau orice alt fel de asistenţă”. Se citează exemplul unui anume Duraid Ibn Sinna care, deşi era bătrân şi nu reprezenta o ameninţare fizică, a fost asasinat de oamenii Profetului pentru că le oferea consultanţă militară adversarilor acestuia.
Condiţiile patru şi cinci sunt foarte similare cu cea de-a doua, însă de data aceasta se face apel la faptele Profetului, nu la vorbele sale sau la Coran. A patra condiţie spune că „cei protejaţi” pot fi ucişi în eventualitatea în care este necesară arderea unor câmpuri sau fortăreţe. Al Qaida aminteşte decizia lui Muhammad de a folosi focul în luptele cu un trib evreiesc din Medina, Banu Nadir; nu se aminteşte, însă, şi faptul că distrugerile provocate au fost la o scară incomparabil mai mică. Condiţiacinci prevede că „cei protejaţi” pot fi ucişi atunci când se folosesc proiectile care nu pot face diferenţa între ei şi luptători; în mod evident, proiectilele sunt avioanele. Este citat precedentul lui Muhammad de la Taif, localitate pe care forţele musulmane au asediat-o fără succes în 630 şi au bombardat-o cu proiectile lansate de catapulte.
Pentru cea de-a şaseacondiţie care ar fi fost îndeplinită la 11 septembrie, aceea că „cei protejaţi” pot fi ucişi dacă sunt folosiţi ca scuturi umane, Al Qaida nu menţionează nici un precedent ori verset din Coran, ci pur şi simplu spune că reprezintă un fapt asupra căruia au căzut de acord majoritatea învăţaţilor; Wiktorowicz şi Kaltner cred că Al Qaida s-a inspirat dintr-o fatwa a lui Ibn Taymiyya privitoare la folosirea musulmanilor ca ţinte umane: „atunci când necredinciosul foloseşte musulmani ca scuturi umane, iar musulmanii se tem de înfrângere dacă nu atacă, se permite se tragă, însă ţintim necredincioşii. Unii învăţaţi au afirmat că se permite să se tragă chiar şi atunci când încetarea focului nu ar conduce la vreun pericol pentru musulmani”[24]
