Preşedintele reales Barack Obama îşi pregăteşte treptat noua echipă guvernamentală, cu care va aborda, după 20 ianuarie, cel de-al doilea mandat la Casa Albă. Remanierea eşalonului superior pare destul de consistentă până acum: dintr-un motiv sau altul, trei înlocuiri în posturi cheie au fost deja anunţate: Departamentul de Stat, Departamentul Apărării, CIA, toate trei fiind pârghii fundamentale ale politicii externe şi de securitate americane, prin intermediul cărora Statele Unite îşi configurează raporturile cu aliaţii şi cu lumea în general.
Fără a fi şocante (nici nu se poate veni pe astfel de posturi esenţiale cu propuneri şocante), nominalizările au trezit şi continuă să suscite interesul intens al politicienilor, analiştilor şi mediei americane şi internaţionale. Nu mă voi opri în acest scurt comentariu asupra celor desemnaţi la „ministerul de externe” (John Kerry, senator din 1985, fost candidat democrat pentru Casa Albă, preşedinte al Comisiei de politică externă a Senatului, va împlini anul acesta 70 de ani), respectiv CIA (John Brennan, experienţă de 25 ani în cadrul agenţiei federale de informaţii, consilier al preşedintelui pe probleme de contraterorism şi securitate), două nominalizări robuste, din sistem, greu de contestat. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu Chuck Hagel, 66 de ani, fost senator republican timp de 12 ani (două mandate), o figură interesantă şi un politician mai degrabă rebel, pacifist, veteran dar critic virulent al războiului din Vietnam, care a rupt relaţiile cu Grand Old Party în 2007, când s-a opus public propunerii preşedintelui Bush de suplimentare a trupelor în Irak sau a respins considerarea Gărzilor Revoluţiei Islamice din Iran drept organizaţie teroristă. Ulterior, nu a susţinut candidatura republicanului John McCain, alegând să rămână independent politic dar fiind tot mai aproape în poziţionările sale de fostul coleg senator devenit lider la Casa Albă. Dar nu de aici pleacă discuţiile cele mai tari legate de Chuck Hagel.
Într-un faimos interviu din 2008, cel propus pe 7 ianuarie a.c. să devină viitorul şef al Pentagonului afirma: „Lobby-ul evreiesc initimidează o mulţime de oameni aici, în Congres. Dar eu sunt senator al Statelor Unite ale Americii. Nu sunt senator al Israelului.”(curând, avea să nu mai fie nici senator american). Desigur, ulterior au venit numeroase precizări, atât din partea unor reputaţi comentatori cât şi din partea fostului senator, că nu este vorba de „niciun fel de atitudine anti-Israel”. Au fost aduse chiar argumente privind contribuţiile concrete ale sale la aprofundarea relaţiei politico-militare bilaterale. În fine, aşa cum era previzibil în acest caz, opiniile pe scena publică sunt puternic divizate, de la aprecieri personale şi susţinere politică (preşedintele Obama l-a elogiat la numire, considerându-l „liderul de care trupele noastre au nevoie”) până la remarcile critice ale vocilor republicane („Hagel este chiar la stânga lui Obama!”, „Hagel este în afara curentului principal de gândire din politica externă americană” etc.), care sugerează o posibilă împotrivire la votul de confirmare din Senat.
Nominalizarea lui Chuck Hagel continuă o oarecare tradiţie a administraţiilor democrate de a oferi postul de la Apărare unor (foşti) republicani. S-a mai întâmplat în al doilea mandat al lui Bill Clinton (fostul senator republican William Cohen) sau chiar în primul mandat al lui Obama (păstrarea multă vreme în funcţie a ministrului numit de Bush, Robert Gates, succesorul controversatului Donald Rumsfeld).
Personal, cred că sunt şanse foarte mari ca Senatul să confirme nominalizările făcute. Impactul victoriei lui Barack Obama este încă puternic iar opoziţia are nevoie de timp pentru recristalizare. Discuţiile privindu-l pe noul şef al Pentagonului sunt şi vor fi intense, cu atât mai mult cu cât problematica Orientului Mijlociu a revenit în prim plan după „primăvara arabă” iar Israelul a fost, cel puţin declarativ, pe punctul de a lua în considerare anul trecut desfăşurarea de lovituri aeriene în Iran, pentru distrugerea facilităţilor nucleare. Nu trebuie ignorat nici faptul (de notorietate) că relaţia politică la vârf şi întâlnirile Obama-Netanyahu din perioada 2010-2012 nu au fost cele mai fericite din istoria parteneriatului Statele Unite – Israel, culminând cu mult mediatizata evitare de către Casa Albă a unei primiri a premierului Netanyahu în septembrie 2012. Din această perspectivă, numirea lui Hagel la Departamentul Apărării poate părea chiar un gest de temperare a abordării hard a Israelului, posibil augmentată după apropiatele alegeri pentru Knesset din 22 ianuarie, mai ales dacă partidul lui Netanyahu va avea nevoie de cooptarea unui partid radical la guvernare (aşa se pare), pentru formarea unei majorităţi.
Probabil, Chuck Hagel va veni cât de curând în media cu precizări şi clarificări atent formulate, „diplomatice” dar totuşi pe linia principiilor consacrate ale Americii, menite să liniştească, fie şi parţial, temerile că ar fi „prea soft” pentru dosarele care alcătuiesc nucleul dur al agendei politice internaţionale: sensibilităţile justificate ale Israelului privind întărirea mişcărilor islamiste în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, Iranul, iar la orizont bazinul Asia-Pacific, tensiunile Japonia – China din Marea Chinei de Est şi chiar concurenţa Chinei pentru influenţă strategică (inclusiv prin prezenţă militară navală) în apele celei mai atractive regiuni a lumii.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
