Legea privind reforma sanatatii va intra in dezbatere publica la finalul acestei saptamani. In asteptarea versiunii complete, o serie de puncte esentiale sunt deja cunoscute sau pot fi observate in evolutia recenta a evenimentelor. In interesul reactivarii anticipate a dezbaterii, infatisez succint mai jos:1. Am fi naivi sa asteptam de la noua lege o ‚izbavire’ a sistemului de sanatate. Si asta din cel putin doua motive: in primul rand, principalele deficiente ale sistemului sanitar din Romania, respectiv finantarea inadecvata si absenta coerentei decizionale, nu au fost vizate explicit in precedentele variante ale legii si avem putine motive sa credem ca se va schimba ceva de aceasta data. Anticipand potentiale obiectii privind suplimentarea finantarii, voi reveni la punctul 2 mai jos. Privind transparenta si coerenta decizionala, primele semne au fost prea putin incurajatoare. De exemplu, in varianta supusa consultarilor din primavara era inca neclar mecanismul numirii managerilor de spital; in plus, institutiile cu rol in asigurarea sanatatii (Ministerul Sanatatii, Institutul National de Sanatate Publica, Directiile de Sanatate Publica teritoriale) continuau sa nu aiba responsabilitatea comunicarii in spatiul public a statisticilor referitoare la starea de sanatate a populatiei.
In al doilea rand, primele declaratii oficiale confirma schimbari majore in privinta asigurarilor medicale si a spitalelor. Se vor crea premisele unei cvasi-piete atat pentru servicii medicale cat si pentru servicii de finantare a ingrijirilor medicale. Insa experienta recenta a Olandei si cea indelungata a Statelor Unite arata ca piata serviciilor medicale spitalicesti se stabilizeaza dupa minimum trei ani, cu un termen potential mai lung pentru piata de asigurari, astfel ca aceste schimbari vor produce mai degraba oportunitati, care se pot traduce in efecte benefice (de exemplu, cresterea calitatii serviciilor in conditii de stabilitate relativa a costurilor) sau in efecte perverse (de exemplu, scaderea calitatii serviciilor in conditii de concurenta pentru un tarif minim care sa asigure o marja de profit decenta).
2. S-a discutat in media despre necesitatea implicarii mediului privat in sistemului de sanatate pentru a compensa deficitul financiar. Pana aici, suna bine. Se impun, in continuare, cateva intrebari suplimentare: a. Cum ne asiguram ca introducerea capitalului privat va fi directionata catre cresterea calitatii serviciilor medicale? b. Cum prevenim escaladarea necontrolata a costurilor serviciilor , cazul recent al Olandei? Si c. Care va fi impactul costurile tranzactionale asociate pluralitatii actorilor din sistem? La aceste intrebari nu s-au oferit raspunsuri pana in acest moment, insa le asteptam in continuare. Pana una alta, misticul si binevoitorul ‚mediu privat’ se distinge in doua forme: companiile de asigurari private si noua forma de management al spitalelor publice. Companiile de asigurari vor investi, insa primordial in analiza riscului pacientilor. Pe de alta parte, spitalele vor trebui sa isi dezvolte planuri de afaceri pentru a putea atrage credite, asa cum se intentioneaza, si se pune intrebarea prin ce tip de servicii si la ce costuri isi vor putea finanta aceste credite – cu atat mai mult daca au deja datorii semnificative. O solutie evidenta ar fi oferirea de servicii in regim privat, insa escaladarea necontrolata a acestui tip de aranjament le-ar putea afecta statutul de furnizori de servicii pentru asiguratii din sistemul public.
Un argument in plus este acela ca mecanismul de colectare al contributiilor destinate sanatatii va ramane acelasi ca pana si acum. Practic, jucam pe aceiasi bani. Principala modificare este cresterea posibiltatilor de a incheia asigurari suplimentare. In acest moment orice pronostic in aceasta privinta are valoare pur informativa si oricine sustine ca are o estimare valida va trebui sa dea multe explicatii deoarece pachetul de servicii de baza nu a fost facut public, astfel ca nevoia de asigurare suplimentara nu poate fi cuantificata.
Sintetizand cele doua argumente de mai sus, este nerealist sa ne asteptam ca banii din mediul privat vor invada sistemul si se vor regasi in calitatea ingriirilor medicale. Parasesc acest punct cu o intrebare deschisa: „Este realista asteptarea ca prin introducerea gestiunii private a unei parti din fonduri publice de asigurari de sanatate sa creasca atat calitatea cat si volumul acoperirii, iar in plus companiile private de asigurari sa obtina si profit?”
3. Procesul de consultare publica pe marginea legii a prezentat o sincopa de la bun inceput. Aceasta deoarece, odata identificate problemele principale din sistem, s-a trecut direct la analiza primului act normativ in decembrie 2011. Scenariul s-a repetat in primavara lui 2012, insotit, e adevarat, de un efort de comunicare net superior. Ceea ce a lipsit a fost o evaluare critica transparenta a potentialelor solutii pe baza experientei altor state. De exemplu, Cehia si Slovacia au incercat in ultimii 6 ani implementarea asigurarilor private, cu multe dificultati si fara rezultate demonstrabile. Asta ca sa nu mai amintim ca literatura de specialitate bazata pe experienta statelor europene descurajeaza explicit administrarea privata a fondurilor de asigurari publice (p. xxiv, referinta citata), asa cum se intentioneaza in actualul proiect de lege. Dezbaterea publica din Romania s-a concentrat pe discutarea si ajutareaunor solutii puse de-a gata pe masa, in timp ce dezbaterea reala ar fi presupus un raspuns la intrebarea „Care sunt dovezile care pot recomanda o solutie sau alta, de la concept pana la implementare?”
Citeste tot articolul si comenteaza pe contributors.ro
