Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Fenomenul Mang in plagiatul universitar din Romania

de Dumitru Sandu     Contributors.ro
Vineri, 18 mai 2012, 14:02 Actualitate | Opinii


Dumitru Sandu
Foto: Arhiva personala

Plagiatul[1] fostului ministru al educației, profesorul orădean Ioan Mang, este un revelator pentru natura fenomenului în România. Cazul a făcut extrem de vizibil faptul că furtul intelectual în discuție nu există ca accident ci ca model instituțional puternic controversat, cu adepți și adversari. Un astfel de plagiat merge împreună cu un discurs specific, complicități multiple, aranjamente instituționale proaste și mentalități pe măsură. Este util să folosim revelatorul pentru diagnostic și etiologie astfel încât să ne apropiem de tratament. Fără abordări de acest gen și fără o presiune publică pentru schimbare în domeniu, miniștri pleacă și vin iar fenomenul rămâne. Contextul cazului este unul politic dar fenomenul este transpartinic . Contrareacția la fenomen a fost și este o mișcare socială care merită tot interesul.

Apărarea prin labirintul procedurilor.

Tipul de discurs cu care profesorul Mang a intrat în scenă, după declanșarea scandalului, este primul revelator major:

Întrebat dacă îşi va da demisia în cazul în care cei de la PDL dovedesc că a plagiat, ministrul Educaţiei a răspuns: ”Dacă cei care ştiu despre ce e vorba acolo şi, mai ales, autorii menţionaţi în articol mă acuză de plagiat şi obţin o decizie în acest sens, categoric mă retrag. Dar aşa, pe vorba unor oameni care nu sunt de specialitate, care au cu totul alte probleme..”[2]

Din start apare grila de apărare, copie la indigo după ce spuneau anterior mulți dintre oficialii universităților în discursul lor despre plagiat. Profesorul Mang pune trei condiții pentru a accepta că este vinovat: a) cei care îl acuză de plagiat să fie specialiști în domeniul de publicare a textului, b) autorii după care se presupune că a fost făcută copierea să incrimineze fapta și c) toți aceștia să ”obțină o decizie”. Nu era clar din text de la cine trebuie obținută decizia. Ulterior, am aflat: de la o comisie . Regăsim strategia tipică a universităților din România prin oficialii lor care ani la rând au susținut că nu pot combate plagiatul pentru că legile în vigoare în România cer ca plagiatul să fie recunoscut de către cel puți unul dintre autorii plagiați[3]. Altfel spus, dacă textul sursă nu are șansa de a fi fost scris de un autor în viață sau să fie apărat de către un reprezentant oficial al acestuia, se poate copia în voie. (Implicația este negativă, didactic și profesional vorbind, prin încurajările pe care le transmite amatorilor de plagiat, profesori și/sau studenți.) Consiliul Național de Etică, pentru cazul în speță, este cel care, conform Legii Educației Naționale, ar avea dreptul să spună, folosind specialiști, dacă frauda presupusă este reală.

Mi se poate spune, într-un dialog imaginar cu unul dintre oficialii pe care i-am invocat anterior, că mă înșel. Nu este cazul să ducem mai departe un astfel de dialog imaginar. Putem urmări, împreună cu cititorii materialului,  formulări oficiale, instituționalizate.

Este suficient să iei două dintre documentele definitorii pentru orice universitate – Carta Universității și Codul de Etică al acesteia. Am făcut acest lucru pentru șase universități din țară – București, Babeș Bolyai, Alexandru Ioan Cuza (Iași), Oradea, Craiova și Spiru Haret. Cuvântul plagiat/plagiere nu apare niciodată în patru dintre cele șase universități la nivel de Cartă. Pentru universitățile Craiova și Spiru Haret apare fără detalieri, in cuprins sau în anexe. În codurile de etică ale celor șase universități termenul este folosit, dar fugar. Preferința autorilor acestor documente este de a lucra cu alți termeni gen drept de proprietate, drepturi de autor, proprietate intelectuală, deontologie, integritate etc. Dar nu plagiat. De ce ? Influența atotputernică a legii 8/1996, unde cuvântul de plagiat nu și-a găsit loc, speranța că evitarea cuvântului te scapă de fenomen sau credința că ”o fi la alții dar la noi este secundar” sau ceva de genul ”să nu vorbim de funie în casa spânzuratului ? Există o excepție în seria celor șase coduri de etică, la Universitatea din Craiova. Este singurul caz în care plagiatul este tratat pe aproape două pagini, cu detalieri care aproximează definirea operațională a plagiatului. Definiții operaționale care să îți permită o recunoaștere rapidă a plagiatului rudimentar, cel puțin, sunt practic absente în documentele oficiale.

Comisiile de etică preferate procedurilor standardizate antiplagiat.

Ideea care pare să domine spațiul universitar este că nu avem nevoie de marcatori preciși, de definiții de lucru ale plagiatului. Acesta ar fi o construcție intelectuală atât de sofisticată încât numai comisii de etică sau/și de specialiști pe domeniul în care este scris textul pot lua decizii. Nu încape îndoială că nu trebuie să pui eticheta de plagiat înainte de a avea argumentele necesare. Specialiștii sunt necesari în astfel de evaluări. Consultarea autorilor de materiale-sursă pentru plagiat, dacă se poate, este de asemenea necesară. Toate aceste precauții nu anulează însă necesitatea de a avea și definiții simple care să permită fie recunoașterea formelor rudimentare de plagiat, cu mare bogăție de copy-paste, fie semnalarea cazurilor de posibil plagiat. Un exemplu în acest sens este regula din Statele Unite de a considera că ”preluarea unui pasaj de opt sau mai multe cuvinte, fără a le cita, reprezintă o încălcare a legii federale cu privire la drepturile de autor”[4]. Numărul de cuvinte succesive preluate fără ghilimelele de rigoare în practica de recunoaștere a  plagierii poate fi diferit, funcție de domeniu. Ideea de oricât sau oricum nu poate fi acceptata. Altfel ajungi la ideea ca cei care se ocupă de filozofie trebuie să fie atenți, nu pot prelua fără citare prea multe cuvinte, dar dacă te ocupi de ”legea lui Ohm” este liber la oricât, oricum:

”Ceea ce am studiat eu – declara profesorul Ioan Mang – nu este filosofia. In filosofie, dacă dai un pasaj din altă lucrare si nu spui de unde ai dat, este plagiat. Problema este că în tehnică legea lui Ohm este una singură, nu poți să o scrii altfel decât a fost dată. Lucrările științifice au două părți, iar prima parte e cea teoretică…În prima parte a lucrării este descris pe scurt algoritmul …” (http://m.hotnews.ro/stire/12210589, consultat 17 mai 2012).

Legi fără regulamente de aplicare.

Problema este că în practica de combatere a plagiatului universitar nu dispui de instrumente de identificare a plagiatului nici măcar în contextul Legii Educației Naționale (1/2011). Din articolul 310 aflăm că plagierea este ”o abatere gravă de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară”. Și, în plus, se mai specifică faptul că încălcările bunei conduite în cercetare și învățământ sunt analizate de către Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice (CNE). După ce reguli lucrează CNE  atunci când este vorba de plagiat, cu ce definiție operațională a acestui tip de fraudă? În speranța că te poți lămuri, poți merge la legea bunei conduite în cercetarea ştiinţifică (206/2004) și la Regulamentul de Organizare și Funcționare a CNE (instituit prin OM 5735/ 2011, semnat de ministrul Daniel Funeriu). Speranță deșartă!

Concluzii. Cazuri de plagiat precum cel al profesorului Ioan Mang apar nu numai pentru că ”așa sunt mentalitățile la noi în învățământ”. Se poate să fie și așa. Esențială pentru descurajarea fenomenului pare a fi trecerea la reglementări specifice pe domenii pentru recunoașterea și combaterea plagiatului. Situația actuală cu legi ale educației sau ale bunei conduite în cercetare care nu au metodologii detaliate de aplicare în combaterea plagiatului este una care favorizează fenomenul.

Problema este similară și în Consiliului Național de Atestare a Titlurilor și a Diplomelor Universitare (CNATDCU). La nivelul acestuia vin dosarele pentru validarea titlurilor de doctor, conferențiar și profesor. Desigur, în Consiliu sunt mulți specialiști foarte buni, dar reguli scrise pentru combaterea fraudei nu știu să fie publicate pe site-ul instituției în cauză. În premieră au început să fie respinse lucrări de doctorat pentru calitate foarte slabă sau plagiat. Este, neîndoielnic, un progres. Lipsa de metodologii de evaluare scrise și publicate continuă să încurajeze frauda intelectuală. Softurile de identificare a plagiatului la nivel de facultăți și de comisii care acordă titluri universitare sunt o rara avis  în peisajul nostru universitar, din păcate.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.






1612 vizualizari


ESRI


Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by