Ni s-au născut cetățenii. S-ar putea să fie doar o impresie personală, dar cred că în România chiar a început să se simtă presiunea cetățenilor asupra sistemului. Poate că, așa cum îmi tot spun prieteni dragi, eu văd lumea mult prea optimist. Dar poate că am (încă o dată!) dreptate: cetățenii activi au apărut. Oameni care nu se mai lasă manipulați, care pun și își pun întrebări, care vor să înțeleagă, să ajute și să se asigure că părerea lor contează. Oameni simpli, oameni din afara sistemului, dar care luptă cu sistemul zi de zi. Oameni care vor să pună umărul, vor să muncească, să dezbată argumentat, să creeze și să ofere României viitorul pe care-l merită. Da, sunt convinsă că acești cetățeni s-au născut. Încep să se facă auziți. Dar sistemul și-a pregătit de mult contraatacul: împachetate frumos în forme zornăitoare, dar goale de fond, capcanele legislative din domeniul participării publice fac, practic, aproape imposibile accesul și implicarea cetățenilor în procesele decizionale care le influențează viața.
Aceste imperfecțiuni legislative, aparent neimportante și, prin urmare, ușor de trecut cu vederea, pot produce neajunsuri majore în ceea ce privește abordarea cu adevărat democratică a guvernanței, trimițând în derizoriu practica cetățeniei active în cadrul dezvoltării de politici publice și privând administrația publică din România de un important și valoros instrument de eficientizare a guvernanței și de generare și implementare de decizii durabile. Pot exista mai multe motive pentru această abordare deficitară – fie cei care au redactat proiectul de lege, ca și cei care l-au votat, nu aveau habar de principiile participării publice și au bifat doar o cerință europeană la repezeală, fie legiuitorului i-a fost teamă că se vor scăpa hățurile deciziei din cercurile restrânse ale puterii, indiferent de culoarea ei politică. Oricare ar fi aceste motive, nu am urmărit să le analizez aici ci, prin acest demers, doresc să atrag atenția asupra inconsistenței crase a suportului legislativ al cetățeniei active în România. Mai precis, să subliniez cât de puțin contează cetățeanul în viziunea membrilor Parlamentului, care au ajuns acolo chiar prin votul direct al acestuia.
Dintre mult prea numeroasele probleme legislative, vă propun astăzi o analiză punctuală, cu referire doar la Legea 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică și la principiile pe care aceasta ar fi trebuit să fie construită, dar pe care le ignoră aproape în totalitate, cu promisiunea să revin cu analize amănunțite și pentru celelalte segmente dureroase ale legislației din domeniul participării publice și al cetățeniei active în România.
Deși administrația publică din România a avut, în teorie, parte de restructurări și reforme, singurul rezultat vizibil al acestora a fost o supra-producție de legi, norme legislative, reglementări și regulamente a căror scop general pare să fie ineficientizarea guvernanței prin împiedicarea mecanismelor specifice participării reale a cetățenilor la procesul decizional.
Legea 52 nu face deloc excepție. Pe de o parte, susține că vrea “să sporească gradul de responsabilitate a administraţiei publice faţă de cetăţean [...]; să stimuleze participarea activă a cetăţenilor [...]; să sporească gradul de transparenţă la nivelul întregii administraţii publice”[1].
Pe de altă parte, însă, aceeași lege stipulează că “participarea persoanelor interesate la şedinţele publice se va face în limita locurilor disponibile în sala de şedinţe, în ordinea de precădere dată de interesul asociaţiilor legal constituite în raport cu subiectul şedinţei publice, stabilită de persoana care prezidează şedinţa publică”[2].
Așadar, nu numai că orice funcționar inspirat poate scăpa de deranjul cetățenesc dacă are grijă să scoată, din timp, din sala de ședință câteva scaune, în așa fel încât, total în conformitate cu legea, cetățenii care ar fi vrut să participe „din proprie inițiativă” [3] să poată fi lăsați pe dinafară, dar această lege a creat cea mai simplă și mai ales LEGALĂ posibilitate ca statul, cu cinica sa neobrăzare, să trântească ușa direct în nas lui „we, the people”!
Și acesta e doar începutul. În continuare, legea ne spune că “Persoana care prezidează şedinţa publică oferă invitaţilor şi persoanelor care participă din proprie iniţiativă posibilitatea de a se exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi”[4], că data și locul dezbaterii publice, precum și agenda întâlnirii sunt stabilite de către autoritatea publică, iar informarea cetățenilor se va face cu cel puțin trei zile înainte[5]. Se creează, așadar, o serie de contradicții majore cu principiile fundamentale ale legilor din domeniu, aplicate în țări cu lungă tradiție democratică, unde interesul cetățeanului nu este respectat doar declarativ, la o oră de maximă audiență. Iată unul dintre principiile fundamentale ale participării publice, enunțat de Asociația Internațională pentru Participare Publică (IAP2): “prin participarea publică se urmărește continuu și se facilitează implicarea tuturor celor potențial afectați sau interesați de o decizie”, iar Legea privind Participarea Cetățeanului (The Citizen Participation Act, 2007) din statul american Illinois aplică acest principiu: “dreptul constituțional al cetățenilor și organizațiilor să se implice și să participe liber la procesul guvernării trebuie încurajat și protejat cu maximă diligență”.
În schimb, aplecându-se probabil prea mult asupra cetățeanului, legiuitorul român s-a dezechilibrat puțin și, astfel, i-au scăpat printre degetele votului asupra Legii 52/2003 chiar interesele acestuia. Astfel, printr-o nefericită abordare, legea limitează numărul de potențiali participanți, atât prin precizarea privind numărul disponibil de locuri în sala de dezbatere, cât și prin stabilirea arbitrară a datei și locului evenimentului. În același timp, se reduc șansele cetățenilor de a contribui cu informații la luarea deciziei, prin impunerea unei agende ne-negociabile, stabilite de către autoritatea publică, o agendă de lucru care poate foarte bine să difere fundamental de agenda cetățenilor.
Din toată plaja de niveluri de participare publică utilizate în lume, cadrul legislativ românesc promovează doar două: acelea cu cel mai mic impact al publicurilor asupra deciziilor luate, respectiv informarea și consultarea. Chiar și acestea, însă, sunt abordate într-o manieră tipică pentru parlamentarii români, făcându-se apel la cel mai mic grad de interacțiune posibil: informarea publicurilor este, în general, limitată la a plasa anunțuri pe site-urile de internet ale agențiilor / instituțiilor publice sau la publicarea acestora în presă[6] și la gazeta de perete a instituției. Dincolo de acest mod restrictiv de a informa publicul, mesajul având chiar de la început șanse reduse de a ajunge la toate categoriile de public interesate, legislația românească impune consultarea obligatorie a cetățenilor doar atunci când aceștia au depus ocerere scrisă[7] prin care solicită consultarea.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
