Capitolul 11 al noului program de guvernare este dedicat sectorului CDI (cercetare-dezvoltare-inovare). Şi în acest program, ca şi în cel trecut, sectorul CDI este considerat important la nivelul strategiilor naţionale. Analizând direcţiile de acţiune ale programului guvernamental se observă o preocupare în ceea ce priveşte aducerea cercetării mai aproape de zona aplicat-tehnologică. Se vorbeşte de cultivarea spiritului antreprenorial precum şi de apropierea întreprinderilor de instituţiile de cercetare, obiective care se regăsesc şi în Planul Naţional CDI (2007-2013). Acelaşi plan naţional spune că cercetarea trebuie să se transforme conceptual si practic din cheltuială în investiţie.
Până în 2020 România îşi propune o creştere a investiţiilor CDI ca pondere in PIB la 2%. Având în vedere nivelul actual în jur de 0,5% – se anunţă o creştere în termeni de volum considerabilă pentru că cei 2% se vor raporta la PIB-ul de la momentul respectiv. Luând în calcul media actuală EU-27 de 2% şi ţinta EU pentru 2020 de 3%, rezultă că, în ceea ce ne priveşte, ne aşteaptă un efort intens atât de creştere internă cât şi de încadrare în trendul european, mai ales că o bună parte din ţările EU sunt aproape sau deja depăşesc ţinta enunţată (Finlanda 3,8%, Suedia 3,4%, date Eurostat 2010). În comparaţie, Japonia investeşte peste 3,4% (2008) iar Statele Unite peste 2,7% (2008). Este clar că există o legătură directă între investiţia în CDI si competitivitate economică, poate exemplul cel mai elocvent al ultimei decade este Coreea de Sud, care concurează cu succes pe piaţa globală pe segmente tradiţional dominate de produse ale altor ţări.
Un subiect interesant de analizat este intensitatea contribuţiei financiare publice la acest efort. În principiu, sectorul public ar trebui să contribuie în jur de o treime la investiţiile in cercetare, restul fiind acoperit de sectorul privat. O participare consistentă a sectorului privat este dovada că investiţia în CDI este rentabilă. Dar această regulă de aur nu este aplicabilă imediat unui mediu în care sectorul CDI este insuficient dezvoltat şi integrat în economie şi societate, zona publică şi privată a cercetării încă nu comunică uşor iar rezultatele cercetării fie ele teoretice, tehnologice sau aplicate nu îşi găsesc neapărat loc şi valoare în piaţă.
Prin urmare, în România, contribuţia sectorului public rămâne importantă, în special în ceea ce priveşte stimularea sectorului CDI de importanţă naţională (universităţi, academii, institute). Granturile naţionale (cum sunt cele incluse în programele CNCS) reprezintă oportunităţi de finanţare dar şi instrumente de stimulare în dezvoltarea personală a cercetătorilor, crearea de echipe şi parteneriate precum şi stimularea parteneriatului cu sectorul privat. În acelaşi timp susţin pregătirea mediului cercetării romaneşti pentru integrare în spaţiul cercetării europene şi participare la programe internaţionale (cum ar fi FP7).
Cu certitudine, universităţile publice, ca entităţi formatoare ale cercetătorilor şi gazde ale proiectelor de cercetare, joacă un rol central în construirea mediului cercetării româneşti. Una din schimbările importante aduse de LEN este legată de modelul guvernanţei universităţilor publice şi definirea departamentului ca unitate funcţională inclusiv din perspectiva cercetării. Astfel, departamentul are rolul de oferi spaţiu de cercetare pentru personalul propriu şi poate înfiinţa centre de cercetare cu personalitate juridică distinctă. Obiectivele sunt legate atât de stimularea excelenţei, a da posibilitatea cercetătorilor, în special a celor tineri, să participe la proiecte finanţate şi de a spori veniturile departamentului. În cadrul managementului executiv al universităţii, directorul de departament devine manager al unei unităţi funcţionale. Asistăm la intrarea într-un ciclu nou al cercetării universitare, ciclu ce presupune competenţă, iniţiativă, competiţie şi necesitatea creării unor echipe noi.
Studii din UK sau Finlanda analizează provocările manageriale ce apar în cadrul centrelor de cercetare, provocări legate atât de atragerea finanţărilor dar şi de administrarea proiectelor în sine, sarcini care reduc timpul disponibil pentru reflecţie sau analiză academică ale directorilor de proiecte. Aceste presiuni sunt dublate de simţul responsabilităţii cu privire la asigurarea salarizării cercetărilor juniori. Revenind la noi, directorii de departament (ce au toate şansele sa devină şi directorii centrelor de cercetare) – vor trebui sa răspundă la o triplă provocare în care managementul cercetării se va suprapune cu cel instituţional şi cel academic. Şi dacă legea fixează un principiu bun de plecare, este clar că în lipsa unei echipe dedicate cercetării– directorul departamentului devine un personaj încărcat cu responsabilităţi diverse şi riscul de a se încurca în meandrele “capitalismului academic” cum foarte bine descrie un studiu finlandez din 2003.
Activitatea de cercetare are trăsături “antreprenoriale” care provin inclusiv din faptul că finanţarea publică se acordă pe bază de competiţie de proiecte într-o piaţă a granturilor. Cercetătorii europeni care activează deja în zona granturilor UE de zeci de ani se plâng de birocratizarea excesivă a procesului de aplicare şi gestionare a proiectelor. Poate procedurile “birocratice” se pot optimiza, dar cu siguranţă managementul proiectelor de cercetare va rămâne o sarcină care va trebui îndeplinită profesionist.
Există o paletă de soluţii la problema managerială, care variază de la angajarea de expertiză externă până la formarea de personal propriu care să completeze managementul ştiinţific cu cel strategic în cadrul centrelor de cercetare sau cu managementul individual al fiecărui proiect în sine. Fiecare organizaţie va trebui să găsească o soluţie adaptată propriului profil.
Dar spiritul antreprenorial nu se rezumă doar la căutarea oportunităţilor de finanţare sau gestiunea proiectelor, ci şi la calitatea şi aplicabilitatea produsului final. De curând mi-a fost adresată o întrebare cu privire la şansele ştiinţelor sociale şi umaniste într-un spaţiu al cercetării dominat de rezultate tehnologice. Întrebarea este absolut legitimă, mai ales ca în ultimii ani, la noi, nu s-au creat rute clare care să ducă la valorificarea cercetărilor, valorificare ce ar face mai uşoară sarcina evaluării impactului şi a rezultatelor acestora. În acelaşi timp, fără fundament teoretic cercetarea tehnologică nu poate avansa. În plus merită spus că fiecare tip de rezultat, teoretic, aplicat sau tehnologic are şansele sale de a fi utilizat în măsura în care identifică şi răspunde la o nevoie existentă. Şi nu în ultimul rând , cercetarea interdisciplinară poate aduce împreună domenii teoretice (ştiinţe sociale) cu unele tehnologice (IT,inginerie) rezultând produse complexe cu înalt grad de aplicabilitate. Spaţiul cercetării este deschis,prin urmare fiecare disciplină are şansa sa.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
