Stiam ca o sa fie dificil. Din ’90 incoace, anii electorali sunt ani de orbire in Romania. Legati la ochi pasiune, optimism sau disperare, traversam perioadele din preajma alegerilor ca hipnotizati. Uitam de ratiune, lasam amanuntele la o parte si ne angajam in lupta cea mare, in deznadejdea sau extazul ultim de parca nu mai e zi si maine.
Ne traim istoria noastra mica in sincope ca si cum un efort urias de o zi poate compensa confuzia in care traim cu anii. Iar cand ne apuca entuziasmul, prima victima e simtul ridicolului. Vorbim in “revolutii”, “dictaturi”, “capitalism”, “comunism”, fondam republici de facebook, ne solidarizam fara rost cu miscarea “occupy” si credem ca ne-am potrivit ceasurile cu soarta lumii in schimbare. Toate in linii mari, neangajante.
Ignoram detaliile si facem istorie. In numele poporului respiram testosteron si emitem serotonina.
Revolutie era cand Ion Iliescu a luat mai putine voturi decat un profesor de geologie, revolutie a fost indepartarea lui Nastase, revolutie a fost ridicarea lui Crin Antonescu, revolutie e descompunerea publica a lui Basescu. Toate revolutiile astea (cu exceptia celei din urma care se televizeaza inca) au sfarsit trist si nimeni nu a tras cine stie ce invataminte de pe urma lor. Programele vagi si entuziaste de dinainte de fiecare dintre ele sunt uitate. Vazute din afara, revolutiile astea par marcate de un fel de jena postuma. Ne amintim nostalgici emotia nu si ideile.
Ceea ce mi se pare cel mai grav simptom al omului-electoral roman este renutarea la propria-i persoana. Anularea. Renuntarea de buna voie la propria autonomie si cedarea ei unuia dintre curentele majoritare. Omul-electoral roman se teme sa faca opinie separata, abandoneaza umorul sanitar si se inroleaza intr-unul dintre cu curentele majoritare din randurile caruia urla cat il tin bojocii. Duse sunt nuantele. Inutile detaliile. Daca pui intrebari, esti rau-voitor. Daca ai indoieli, esti tradator.
Sau, si mai rau, daca nu se inroleaza, tace. Tace pentru ca stie ca o sa treaca, ca exaltarea e doar zgomot, ca toti agitatii care ii reproseaza ca nu se gandeste la binele tarii au sa pretinda maine ca nu s-a intamplat nimic.
Speram ca acum sa fie altfel. Nu e. Nu caut acum motivele dar cred ca e bine sa nu tacem totusi, chiar daca suntem prinsi la mijloc.
Putem remarca, de exemplu, ca Traian Basescu nu e calea, adevarul si viata. Putem observa transmisia ticaloasa a Antenei 3. La fel cum putem observa tacerea prudenta a elitelor romanesti. Ne putem gandi ca e o tacere interesata. Putem sa sa spunem, fara sa ne fie teama, ca jandarmii s-au comportat rezervat sambata seara. Sau ca si membrii PSD Voluntari au dreptul sa protesteze. De asemenea, ne putem aminti ca membrii galeriilor de fotbal sunt cetateni. Liberi. Cetateni liberi. Putem sa tragem concluzia ca niste injuraturi in piata sau in fata palatului prezidential nu or sa ne afecteze feng-shuiul atat de rau incat sa nu ne revenim. Putem sa insistam asupra faptului ca a fi pe alta frecventa decat aceea a puterii, e, macar pe alocuri, sanatos. Ajuta la creativitate. Intareste liberul arbitru. Si pentru ca veni vorba, am putea fi de acord si ca Traian Basescu se masturbeaza in oglinda cu puterea. Si, in aceeasi logica, putem sa credem ca finii observatori ai presedintelui se masturbeaza cu gandul la obiectul dispretului lor.
Una peste alta, anul asta omul-electoral castigat din nou. Dezbaterea e confiscata de oamenii cu certitudini. Ne-au prins la mijloc. Din nou.
Esential e sa tinem minte. Macar atat.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
