Într-o veche anecdotă un judecător bonom și paradoxal decide într-o dispută dând dreptate ambelor părți, apoi și celui care-i reproșează că nu se poate ca ambele părți să aibă dreptate. Dezbaterea actuală e adesea un revers al anecdotei: niciuna din părți nu are dreptate, și nici cel care ar insista că așa ceva nu se poate.
Luați de exemplu referendumul propus (și apoi abandonat) de premierul Papandreu. E susținut în ideea că, deși probabil că e o idee lipsită de inteligență și rezultatul s-ar putea să fie catastrofal, e o chestiune democratică și trebuie respectată ca atare. În ce mă privește, nu știu care sunt temeiurile pentru care rezultatul acestui referendum, care ar fi fost el, ar fi fost o chestie așa de proastă; în schimb am obiecții majore la ideea că ar fi o chestiune democratică. ”Democrația înseamnă că poporul trebuie să conducă, și asta se întâmplă la referendum”, e afirmația concisă, categorică și profund greșită în fiecare din elementele ei.
Poate o paralelă, dacă tot vorbim de condus, ar explica mai bine situația. Imaginați-vă că sunteți pe punctul să vă urcați în mașina care vă aparține ca să mergeți unde doriți. La volan se află cineva care se recomandă șofer profesionist și vă roagă, în virtutea acestui statut, să îl lăsați să conducă – toată lumea din jur spune și dă un exemplu că e un lucru normal și bun. Apoi omul demarează, alege drumuri ciudate – dar nu e problemă, nu-i așa?, e un profesionist și o ia pe scurtături! Apoi accelerează, conduce din ce în ce mai periculos – dar e un profesionist, și apoi vreți să ajungeți la destinație mai rapid, nu? Într-un final, mașina ajunge la viteză nebună pe un drum care se termină rapid în abis, iar în lături sunt parapeți sau mai degrabă alți oameni, la fel de rău conduși. Iar acum șoferul se întoarce și vă spune, ”Știți, de fapt e mașina voastră și faceți ce vreți cu ea! Mă înclin în fața acestui fapt, și, iată, vă invit la volan. Aveți grijă să nu faceți vreun accident” . Și gestul e apoi aplaudat pentru că, deși e foarte probabil ca oamenii ăștia fără experiență să facă totuși un accident, trebuie respectat dreptul lor de a conduce. Șoferul face un lucru bun să cedeze volanul, e normalitate, e democrație. E pe naiba. E fugă de responsabilitate, atât și nimic mai mult.
Într-o astfel de situație poporul nu ar conduce, ci în cel mai bun caz ar apuca in extremis să decidă cum să facă mașina praf. Apoi democrația nu înseamnă că poporul trebuie să conducă; asta însemna pe vremea Greciei antice, între timp termenul a evoluat. Democrația, așa cum o înțelegem și respectăm noi, se preocupă mai puțin cu deținătorii puterii, ci cu natura, scopul și limitele ei. În fine, la fel de amăgitoare e și ideea că referendumul ar fi neapărat un instrument democratic: nu pentru că ar fi falsă, ci pentru că nu e automat adevărată. Avem dovada în fața noastră: se vorbește, pe bună dreptate, de ”referendumul lui Papandreu”. Înainte ca poporul să decidă, dl Papandreu a decis că poporul trebuie să decidă. Mai mult, a decis și ce trebuie să decidă poporul: dacă acceptă sau nu planul european, incluzând măsurile draconice de austeritate. Întrebarea ar fi ascuns consecințele inevitabile ale unei decizii negative (excluderea din zona euro, de exemplu). E ca și cum, în exemplul nostru, șoferul ar fi decis nu doar să ne lase la volan în fața dezastrului, ci și să ne lege la ochi.
M-aș fi așteptat ca aceste argumente să fie aduse împotriva referendumului propus de Papandreu: premierul grec a descoperit foarte târziu un așa-zis spirit democratic, care e de fapt o fugă de răspundere și o manevră politică, nimic mai mult. Liderii Greciei ar fi trebuit să ceară poporului să decidă mult mai devreme, când aceștia aveau libertate de decizie, și să le expună într-un mod onest alternativele. Mă așteptam ca această butaforie ridicolă să fie desființată, acest simulacru de democrație să fie denunțat. În loc de asta, constat stupefiat că pentru critici butaforia nu există, ce se întâmplă e perfect democratic …și prin urmare democrația e scoasă vinovată. De fapt, critica pornește de la afirmația demontată mai sus, punând doar accentele în mod diferit: ”chiar dacă e greșit, e democratic”, devine ”chiar dacă e democratic, e greșit”. Citesc ziare în care democrația e trecută la active toxice, altele se întreabă în glumă(?) dacă Greciei nu i-ar fi mai bine cu o nouă dictatură militară (!! pe când toată Europa?) Cred că doar capitalismul mai are parte zilele astea de un tratament mai absurd, pomenindu-se trecut în boxa acuzaților în loc să stea în cea a acuzatorilor. În tragedia antică greacă Cassandra supraviețuia în ruinele Troiei, profețiile ei ignorate prin blestem divin. Tragedia contemporană greacă și europeană riscă să fie și mai irațională: Cassandra riscă să fie nu doar ignorată ci și scoasă vinovată de troieni, și în mijlocul ruinelor să fie găsită strânsă de gât.
Criza asta nu a demonstrat câtuși de puțin că e o problemă sau un pericol cu democrația, dacă a demonstrat ceva este exact contrariul. Nu a arătat că Grecia sau Europa trebuie să se bizuie mai mult pe junte militare, ci, exact invers, că trebuie să se bizuie mult mai puțin pe juntele milităroase din elita politică, bancară, economică și mediatică, fie ea națională sau europeană.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
