Titlul riscă să sune a clișeu, dar n-aș vrea să vă păcălească. Discursul regelui Mihai în fața parlamentului reprezintă într-adevăr un moment istoric, dar, după părerea mea, nu pe motivele pe care le văd enumerate prin alte articole. Nu e un moment istoric pentru eveniment în sine. Nu este, nu ar trebui să fie un eveniment excepțional: faptul că România este acum o republică nu înseamnă că prezența fostului suveran este în vreun fel nepotrivită. Dincolo de sistemul de guvernământ, Mihai I a fost la un moment dat în fruntea statului român, și l-a condus; aceasta e calitatea în virtutea căreia, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani (mulți înainte!), a fost invitat să vorbească în fața reprezentanților. Mă aștept ca, odată ce vor fi ajunși la vârste la fel de înaintate, și alți șefi de stat să fie invitați de parlament să țină un astfel de discurs. Nu ar fi nimic istoric sau excepțional aici, e doar ceva normal.
Mi se pare superficială și ”istoricitatea” explicată prin fraze de genul ”pentru prima oară după 64 ani, regele Mihai…”; deși afirmația se apropie mult, fără să știe, de motivul pentru care evenimentul de azi are într-adevăr o valoare istorică. Sigur, unii ar putea considera foarte bine că intervalul foarte mare de timp trecut de la ultima apariție a unui eveniment poate da caracter ”istoric” repetării lui. Dar, în cazul țării noastre, asta nu face decât să reamintească faptul că am trecut vreme de 50 de ani printr-o dictatură atroce și paranoidă. Din pricina acesteia există un număr enorm de evenimente ”istorice” petrecute în ultimele două decenii, după înlăturarea ei. Poate și astăzi, înafară de discursul regal din parlament, se întâmplă o sumă de alte evenimente istorice de care nu avem habar.
Pentru a înțelege de ce e un moment istoric trebuie să ne întoarcem, nu cu 64, ci cu 21 de ani înapoi, la un episod la care principal protagonist a fost tot fostul suveran. În 1990, de Crăciun, familia regală revine în România pentru o vizită privată la Curtea de Argeș. Autoritățile statului opresc mașina înainte să ajungă în Pitești și îi forțează să revină în București, de unde sunt practic expulzați. În 1992 vor încuviința o vizită, dar, probabil din pricina manifestărilor extraordinare de simpatie populară cu care e primit Mihai în București, ostilitatea față de acesta revine și regele va fi împiedicat vreme de cinci ani să revină, până la schimbarea puterii politice. În toate aceste cazuri, în special în episodul din 1990, autoritățile statului român au acționat urmărind voința persoanei (persoanelor) aflate la conducerea statului, fără niciun fel de altă justiticare și complet arbitrar și abuziv din perspectivă legală. Or, la fel ca în urmă cu 21 de ani, șeful actual al statului român are o relație foarte ostilă cu Mihai și cu alți reprezentanți ai familiei regale, în schimb statul român funcționează fundamental diferit. Traian Băsescu are o părere foarte proastă despre fostul suveran, pe care și-o exprimă public, la fel cum are dreptul oricare alt cetățean român (inclusiv la adresa lui Traian Băsescu). Dar părerea foarte proastă pe care o are conducerea statului față de o persoană nu mai pune în niciun fel în mișcare mașinăria autorității publice împotriva acesteia. Iar exemplul dat de fostul suveran, deși poate nu cel mai reprezentativ, este cu siguranță cel mai clar. Azi, cu toată ostilitatea prezidențială, Mihai I are posibilitatea să țină dineuri publice și discursuri aniversare. În urmă cu 21 de ani ostilitatea prezidențială îl expulza din țară, ca pe un infractor.
Aici e caracterul istoric al discursului regal din parlament, de azi. Nu evenimentul în sine, ci faptul că pune în evidență un progres categoric, fundamental al statului nostru, însă unul făcut lent și pas cu pas. Se vorbește și se scrie mult despre democrație și stat de drept, oamenii politici și publiciștii iubesc cuvintele mari și le folosesc adesea fără noimă. Însă chiar asta înseamnă un stat de drept: unul în care exercitarea puterii se face mereu sub constrângerea legii. (Și) chiar asta înseamnă democrație: faptul că drepturile și libertățile sunt respectate, indiferent de persoana, de circumstanțe sau de partidul de la conducere. E un progres atât de lent încât poate mulți dintre noi nu-l realizează, la fel cum oamenii nu realizează cât de importante sunt multe lucruri, decât în clipa în care nu le mai au. E un progres departe de a se fi încheiat, și care cu siguranță nu e ireversibil. Și cu atât mai mult riscă să fie reversibil, cu cât nu îl înregistrăm ca atare.
O urare președintelui Băsescu la împlinirea a 90 de ani
Știu, Traian Băsescu împlinește doar 60 de ani, îi urez pentru început să trăiască până la 90 și mai departe. Și îi mai urez ca la 90 de ani să trăiască într-un regim politic care să-l invite să țină un discurs în forul reprezentativ. Și îi mai urez ca, oricine va fi șeful de stat român, fie el rege, președinte sau vodă, să fie prezent cu respectiva ocazie.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
