În timpul primei dintre cele trei tentative de punere sub acuzare la care am asistat în viața mea, am văzut cum a fost pătată o rochie albastră. În timpul celei de-a doua, am văzut cum a fost pătat un adversar politic, scrie The New York Times, preluat de Rador.
Ce-am văzut în timpul actualei tentative, care s-a încheiat cu achitarea previzibilă dar revoltătoare a lui Donald Trump? Am văzut și am auzit țipetele unui polițist pe care o gloată îl strivea și îl umplea de sânge. A fost mai crud și mai respingător. Așa este și America.
Dar mă tot gândesc la anii ’90, la Bill Clinton, la toată acea melodramă și la felul în care republicanii au folosit-o, ilustrând totodată o anume caracteristică a partidului lor. Mă gândesc la cât de mincinoasă fusese ea atunci și la gluma proastă care este azi.
Republicanii au căutat să se definească drept păstrători ai tradiției, apărători ai proprietății, mândri susținători de modă veche ai onoarei, ai ordinii, ai patriotismului și ai altor principii asemenea. Cazul lui Clinton, mai ales acuzațiile de infidelitate, i-a ajutat să facă asta. Ei l-au transformat pe Clinton într-un simbol al depravării. Ei s-au gândit că cu cât îl pun mai mult la zid pe el (dar și pe Hillary), cu atât vor fi mai convingători în a-și demonstra ‘sfințenia’.
El reprezenta minciunile, iar ei reprezentau adevărul. El era obsesia sexuală, iar ei erau modestia. Monica Lewinsky a căzut în toată acea cruciadă ca un dar al zeilor. Ceea ce puteai vedea pe fețele republicanilor, când discutau despre relațiile lui Clinton cu ea, nu era indignarea. Era satisfacția, iar asta a alimentat ciudățenia în care niște oameni ca Newt Gingrich – care pe atunci era președintele Camerei Reprezentanților și își înșela nevasta cu o femeie mult mai tânără, care ulterior a devenit cea de-a treia lui soție – au format un adevărat zid de apărare în fața haosului moral.
Haos. Exact asta a întărit Trump. Nu haosul metaforic, ci unul real, mortal, ilustrat de filmele din 6 ianuarie pe care democrații din Camera Reprezentanților le-au prezentat în procesul lui din Senat. În ele puteau fi văzuți protestatarii căutându-i pe congresmeni așa cum niște lei aleargă după miei. (“Spânzurați-l pe Mike Pence!”, “Naaancy, unde ești?!?”) Imaginile îi arătau pe congresmeni temându-se pentru viața lor. Se puteau vedea înghesuiala, zdrobirea, strivirea, zgârieturile.
Toate astea ilustrau iadul sau ceva destul de asemănător, atunci când, cu șapte excepții, toți senatorii republicani nu l-au mai luat în seamă, astfel încât ei să poată vota achitarea lui Trump, renunțând în cele din urmă la orice pretenție la virtute sau la ‘valori’, un cuvânt devenit de multă vreme pentru ei o adevărată deviză. Ei și-au pierdut astfel irevocabil dreptul de le mai vorbi alegătorilor despre asemenea lucruri. Ei au dovedit că au fost mereu, ca și Gingrich, doar niște baloane umplute cu aer încins.
Se împacă bine cu iadul, atâta vreme cât sunt realeși. Era lui Trump a fost pentru republicani o eră a demascării, iar, încă de la început, unii republicani nu au avut măștile bine fixate pe față. Procesul și filmele prezentate nu le-au oferit niciun paravan în spatele căruia să se ascundă. Obiectul instigării promovate de Trump – nebunia, profanarea, numărul victimelor – reprezintă opusul a tot ceea ce partidul susținea că prețuiește mai mult.
Atât înainte, cât și după procesul din Senat, apărătorii lui Trump au susținut că nu există nicio legătură clară între lucrurile care i se reproșează președintelui și strigătele polițistului. Dar Camera Reprezentanților a distrus efectiv acest argument, ilustrând demersul nu doar prin cuvintele lui Trump din zilele, orele și minutele scurse înainte atacurilor mulțimii, dar și prin îndelungata și 'căznita’ sa campanie prin care a încercat să erodeze încrederea în procesul democratic, astfel încât, dacă procesele nu vor fi în favoarea sa, susținătorii să sară la bătaie. El poate fi un studiu cu încetinitorul al trădării. 6 ianuarie a fost pur și simplu ziua în care el a apăsat pe accelerator.
Privind în urmă, a fost punctul culminant a ceea ce președinția sa a dorit mereu să construiască, fructul inevitabil al meticuloasei sale îndoctrinări aplicate oamenilor de la bază, metodica sa degradare a instituțiilor americane, flirtul său cu presa de dreapta și recrutarea celor mai ambițioși și mai fără scrupule congresmeni republicani. Din ordinul său Josh Hawley, Ted Cruz și alți câțiva senatori republicani au promovat letala și falsa acuzație potrivit căreia alegerile ar fi fost frauduloase, deși asta nu i-a împiedicat să ajungă jurați și să pronunțe un verdict cu privire la un om pe care ei îl sprijiniseră deja. Ce sistem! Ce farsă!
În privința faptelor care i s-au reproșat, Clinton fusese absolut de neiertat, dar iată că apare acum Trump, iar republicanii decid că bunul simț și conduita sunt niște lucruri perimate. Adevărul, la fel. Măi să fie, uite că toate principiile, pe care au spus că le susțin în cazul lui Clinton, sunt acum negociabile, tolerabile, vetuste. Nu mai există nicio limită.
Dar filmările au depășit această limită. Chiar v-ați uitat la ele, domnilor senatori Hawley, Scott și Cruz (un alt congresmen care a spus ‘nevinovat’)? Ați văzut sângele și groaza întipărite pe fața polițistului? Chiar susțineți cinstit că nu există nicio legătură între minciunile lui Trump – reformulate de-a lungul anilor, repetate la nesfârșit și într-o manieră cât mai incendiară – și durerea polițistului?
Dormiți bine noaptea? Vineri, în timp ce procesul se apropia de momentul în care senatorii își vor pronunța verdictul, președintele Biden a fost rugat să spună ce crede despre proces. „Aștept doar să văd ce fac prietenii mei republicani – dacă se vor ridica împotrivă”, a spus el.
Ce declarație generoasă! Trump i-a îngenunchiat pe acești republicani cu mult timp în urmă. Să se ridice? În situația actuală, de-abia mai pot să se târască.
30
21
