Faptul că recenta întâlnire de la Varșovia dintre Matteo Salvini și Jaroslaw Kaczynski a fost un eveniment politic major în UE arată cât de mult s-a deplasat centrul gravitațional în politica europeană. Nu mai mult de câțiva ani în urmă, întâlnirea șefului partidului italian Liga cu liderul formațiunii poloneze Lege și Justiție nu ar fi fost nimic mai mult de o întrevedere nesemnificativă a unor politicieni naționaliști izolați pe plan intern și lipsiți de influență pe plan extern. Acum, Salvini și Kaczynski sunt conducători de facto ai țărilor lor și, prin faptul că a reunit cei mai puternici politicieni din statele care vor fi după plecarea Regatului Unit al treilea și al cincilea ca mărime din UE, întrevederea lor a fost efectiv o reuniune diplomatică cu consecințe importante, scrie EuObserver, citat de Rador.
Puteri ale „axei”?
Proclamația lui Salvini cum că Italia și Polonia vor constitui o „axă” împotriva dominației franco-germane nu a fost nicidecum o exagerare.
Coordonarea între populiștii aflați la putere în Italia, Polonia și prin alte părți ar putea fi crucială pentru configurarea perspectivelor UE în următorii cinci ani.
După alegerile europene din mai, aceste guverne vor decide împreună cu alte state membre cine va ocupa funcțiile de președinte al Comisiei și de șef al diplomației UE, fiind totodată și coautori ai mandatului noii Comisii, cu posibilitatea de a presa pentru ca mai multe puteri să fie retrocedate capitalelor naționale și de a impune un accent mai mare pe migrație și protecția frontierelor.
Însă perspectiva unei cooperări foarte strânse între naționaliștii de la Roma și Varșovia indică o realitate mai extinsă din politica europeană: faptul că direcția UE este din ce în ce mai mult determinată de abilitatea liderilor politici de a promova agende naționaliste, prin redefinirea lor ca proiecte ideologice europene.
Într-o Europă în care arenele politice naționale sunt din ce în ce mai întrețesute ca urmare a impactului unor chestiuni de relevanță continentală - economia, imigrația, terorismul -, abilitatea politicienilor de a se adresa unor auditorii și dincolo de electoratul lor național consolidează puterea de negociere a țărilor lor în cadrul instituțiilor europene.
Peisajul politic actual al UE nu este prin urmare nici viziunea federalistă a unei sfere publice supranaționale populate de demos-ul european, nici modelul clasic al diplomației interguvernamentale între state suverane.
Mai degrabă, UE evoluează spre un teren al diplomației ideologice, unde politica externă națională și legăturile politice și ideologice transnaționale se intersectează și se consolidează reciproc în maniere complexe, iar liderii naționali estompează deliberat diferența dintre rolurile de diplomat, respectiv activist de partid.
Impactul concret al acestei infuzii de politică externă în logica activismului ideologic și a politicii de partid este vizibil pe două paliere.
Populiștii au nevoie de o platformă
În primul rând indică o evoluție a agendei populiștilor și euroscepticilor, care realizează treptat că obiectivul demantelării UE nu este numai nerealist, costisitor și lipsit de popularitate, dar îi mai și privează de oportunități valoroase de a acumula capital politic și a exercita influență.
Pentru politicieni precum Salvini, scena politică pe care evoluează ei astăzi este una transnațională, iar acest fapt le permite să urmărească simultan două obiective: să domine politica internă a propriilor țări și să își mărească influența în cadrul instituțiilor UE.
În al doilea rând, situația forțează partidele pro-UE să-și regândească propria diplomație ideologică.
A construi coaliții politice influente transnaționale este o sarcină ce necesită planificare serioasă, perseverență și un pragmatism abil, după cum a demonstrat-o eșecul jenant al ambiției lui Emmanuel Macron de a lansa o mișcare liberală paneuropeană.
Este ironic faptul că, în comparație cu Macron, naționaliști precum Salvini sau Viktor Orban al Ungariei s-au dovedit a fi mult mai iscusiți în a naviga această intersectare a politicii externe cu construcția de coaliții transnaționale și activismul ideologic.
Inițiativele transfrontaliere ale naționaliștilor ar trebui totodată să motiveze partidele consacrate să-și regândească vizibilitatea și atractivitatea propriilor structuri de cooperare transnațională.
În ciuda unor eforturi precum procesul Spitzenkandidat pentru a amplifica vizibilitatea competiției politice transnaționale între familiile de partide politice consacrate, federațiile europene de partide încă se mai limitează în mare la rolul de a facilita comunicarea și legăturile liderilor politici naționali în cadrul instituțiilor UE, în loc să exprime viziuni ideologice diferite cu privire la Europa.
În ciuda faptului că politicieni de centru-dreapta și centru-stânga se autointitulează frecvent „pro-europeni”, în practică, ambițiile lor politice rareori trec de pragul gestionării scenei politice interne din țara lor.
Însă, în condițiile în care Salvini și cei ca el își transpun provocarea anti-UE de pe scena națională pe scena europeană, politicienii de centru vor fi și ei nevoiți să gândească, să acționeze și să comunice mai mult în moduri care rezonează și inspiră dincolo de sistemele lor politice naționale.
Pentru politicienii europeni de astăzi, deopotrivă consacrați și populiști, promovarea intereselor proprii și ale țării lor la nivelul UE nu mai poate fi separată de abilitatea de a articula acei termeni ideologici care transcend granițele naționale.
Este un paradox al Uniunii Europene de astăzi faptul că rolul mai mare pe care interesele naționale îl joacă în politica integrării europene face totodată ca strategia politică și activismul ideologic să devină mai mult decât oricând europene ca sferă de aplicare, conținut și ambiție.
Articol de Angelos Chryssogelos (cercetător la Weatherhead Center for International Affairs, Universitatea Harvard)
