Trump și Brexit le-au oferit alegătorilor un răspuns facil la o întrebare dificilă. Acea întrebare era: „Cum ne putem noi adapta la o economie ostilă?” Răspunsul a fost: „Nu e nevoie să te adaptezi; o poți duce mult mai bine respingând-o.” Se poate sesiza falsitatea acestui răspuns examinând chinurile Regatului Unit pentru a implementa rezultatul referendumului din 2016 privind plecarea din UE, potrivit unui editorial Washington Post, preluat de Rador.
”Am privit cu o fascinație morbidă cum Theresa May, premierul asediat al Regatului Unit, încearcă să-și facă acceptat planul de scoatere a țării sale din Uniunea Europeană. Se poate afirma, cu indulgență și folosind chiar argoul britanic, că este o brambureală de proporții epice.
De partea aceasta a iazului [Oceanul Atlantic - n.trad.], președintele Trump a revenit la activitățile sale de ațâțare a fricii - temele legate de un „carnagiu american” evocate în cursul alegerilor generale au constituit un nou memento că am rămas blocați aici cu inepția sa periculoasă și învrăjbitoare pentru cel puțin încă doi ani.
Aceste două evenimente sunt strâns legate unul de altul, întrucât în ambele cazuri segmente considerabile ale unui electorat nemulțumit (deși în SUA nu vorbim totuși de o majoritate) au respins „elitismul”, globalizarea, centrele urbane și solidaritatea, în interesul restaurării unei versiuni a trecutei independențe și a unei forme imaginate de măreție suverană. Motivațiile anti-imigranți și rasiste au avut și ele, evident, o pondere importantă în mixtură, însă ele nu trebuie lăsate să ascundă faptul că mulți alegători, în ambele cazuri, au respins un statu-quo pe care ei îl vedeau ca fiind dezinteresat de nevoile, valorile, credințele și preferințele lor geografice.
Din acest punct de vedere, lozincile „Să facem America măreață din nou” și „Să luăm înapoi controlul” au fost strigăte în favoarea izolării: faceți lumea să dispară cumva, mai cu seamă oamenii care nu trăiesc în apropierea noastră și nu arată ca noi, împreună cu aceia care iau decizii care, fără consimțământul nostru, ne aruncă în apa piețelor globale pe principiul că dacă știi să înoți, bine - dacă nu, ghinionul tău.
Ne vine ușor nouă, cei care beneficiem de pe urma statu-quo-ului, să respingem un asemenea primitivism evident. Invocăm analize economice care au demonstrat că imigrația nu a afectat nivelul de trai al nativilor; promovăm beneficiile inovației tehnologice și „distrugerii creative” [Joseph Schumpeter: „Procesul de mutație industrială care revoluționează continuu din interior structura economică, distrugând-o încontinuu pe cea veche, încontinuu creând una nouă” - n.trad.]; argumentăm că expansiunea comerțului aduce un beneficiu net. Elitele progresiste, din care fac și eu parte, argumentează că poveștile despre carnagiul american și Brexit sunt concepute pentru a dezbina o potențială coaliție puternică a clasei muncitoare, care ar putea, dacă s-ar uni în fața urnelor de vot, să pornească lupta cu inamicul real: cei 5% din vârf care măsluiesc jocul - în timp ce noi ne certăm pe granițe, fie cu Mexicul, fie cu Irlanda - pentru a redistribui chiar și mai multe venituri, avere și putere spre propriile buzunare.
Însă respingerea noastră neglijează un adevăr fundamental: Trump și Brexit le-au oferit alegătorilor un răspuns facil la o întrebare dificilă. Acea întrebare era: „Cum ne putem noi adapta la o economie ostilă?” Răspunsul a fost: „Nu e nevoie să te adaptezi; o poți duce mult mai bine respingând-o.”
Se poate sesiza falsitatea acestui răspuns examinând chinurile Regatului Unit pentru a implementa rezultatul referendumului din 2016 privind plecarea din UE. În condițiile în care termenul-limită din martie pentru Brexit se apropie, orice plan concret de a-l implementa eșuează din cauza aceluiași principiu pe care eu l-am invocat adesea în textele mele despre protecționismul lui Trump: nimeni nu știe cum se mai pot reconstitui acum ouăle care au fost sparte pentru omleta globalizării.
Printr-una dintre cele mai vechi paradigme politice, populiștii și alți nostalgici se ridică de multe vreme la putere pretinzând că sunt capabili să restaureze o perioadă trecută, pretins fericită, pentru cei care au fost lăsați în urmă. Rezultatele au variat de la supraîncălzirea economiei urmată de colaps, în zilele acestea declanșat frecvent de o criză monetară („criza balanței de plăți”), în contextul în care piețele financiare abandonează țara deraiată, și până la războaie mondiale și genocid. Chiar dacă, evident, nici Regatul și nici SUA nu au fost afectate de asemenea probleme, suntem fără îndoială martori la ascensiunea unei intoleranțe religioase și rasiale care traversează mult prea ușor linia de demarcație în tărâmul mișcărilor adepte ale supremației ce predică și practică violența criminală.
Există totuși un răspuns mult mai bun, unde „mai bun” înseamnă deopotrivă mai realist și mai echitabil. Singura cale de a te adapta cu succes unei economii globale nu este să încerci să reconstitui ouăle din omletă. Este aceea de a te asigura că toată lumea primește câte o porție de omletă.
Într-un fel, toate acestea ne întorc la premiza simplă, una care până și azi e negată adesea de economiști și factori de decizie, anume că un comerț și o imigrație extinse vor genera câștigători și perdanți. În teorie, faptul că câștigătorii câștigă mai mult decât pierd perdanții înseamnă că ultimii pot fi izolați nu de globalizarea în sine, ci de efectele ei negative. În practică însă, această compensație nu numai că nu apare, dar tocmai opusul ei este cel care predomină. Câștigătorii își folosesc câștigurile pentru a se izola și mai mult de restul populației. Lucrurile stau chiar și mai rău în cazul american, unde câștigătorii își folosesc câștigurile și pentru a ține pe statul lor de plată politicieni care le reduc impozitele și restrâng legislația pentru a-i favoriza, măsuri plătite din deficitul unei trezorerii oricum înfometate și din tăierea ajutoarelor sociale.
Gândiți-vă la energia și resursele consumate atât aici, cât și la Bruxelles pentru constituirea și promovarea agendei politice a statu-quo-ului. Mă refer la decenii de construcție și finanțare de instituții și puteri regionale, de la UE și Banca Mondială până la piețele financiare globale interconectate și Silicon Valley. De-a lungul deceniilor în care aceste instituții au tot evoluat, practic nimeni nu s-a gândit la cei care poate că erau lăsați în urmă. S-a pornit mereu de la supoziția că beneficiile inovațiilor globalizării și pieței vor picura treptat până la ei, iar dacă nu... ei bine, atunci soluția era ca ei să dobândească deprinderile necesare pentru a se așeza și ei la masă.
Continuând să mergem înainte, trebuie să inversăm această tendință. Trebuie să construim (sau să reconstruim) și să implementăm instituțiile (exemple: sindicate, reprezentare politică) și politicile (exemple: subvenționarea angajării, subvenții pentru salarii și asistență pentru lucrători mult mai mari, inclusiv asistență pentru copii, locuințe și sănătate) care să îi susțină pe cei care s-au trezit de partea neplăcută a faliei inegalității.
Tot cam așa cum clasa muncitoare ar trebui să îmbrățișeze solidaritatea indiferent de rasă, clasa conducătoare trebuie să se trezească la realitate și să constate faptul că, în absența unui efort adecvat de a-i proteja pe cei răniți de statu-quo, soluții facile precum Trump și Brexit vor continua să fie la ofertă. Deoarece aceste răspunsuri sunt fundamental false, ele nu vor putea să soluționeze nedreptatea și inegalitatea larg răspândite, care, după cum am arătat deja, au dus la deznodăminte tragice de-a lungul istoriei.
Prim urmare ar fi mult mai bine pentru noi toți dacă nu ne-am limita doar la a oferi răspunsul corect, ci am începe să lucrăm pentru a-l transpune în realitate.
Articol de Jared Bernstein (fost economist șef al vicepreședintelui Joe Biden, cercetător la Center on Budget and Policy Priorities)- The Washington Post (preluare RADOR)
