Instituțiile europene au trei președinți, dar cine știe numele lor? Pentru a face lucrurile să se mişte, UE are nevoie de un lider ales al poporului, scrie în ziarul Le Point Stéphane Osmont, fost oficial de rang înalt al Ministerului Economiei și Finanțelor și scriitor, potrivit Rador.
Să lămurim mai întâi o posibilă neînțelegere: nu voi pleda aici în favoarea numirii omului Donald Trump în fruntea Uniunii Europene. Să ne ferească Dumnezeu! Unul singur din această specie este suficient pentru a popula planeta pământ. Pe de altă parte, instituția pe care el o întruchipează - un președinte al Statelor Unite ales prin vot universal - ar merită să fie transpusă cât mai curând posibil pe această parte a Atlanticului.
Îmi veți spune: președinții nu reprezintă ceva ce îi lipsește Europei. Există Sebastian Kurz, președintele Consiliului Uniunii Europene, Donald Tusk, președintele Consiliului European, și Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene. Sunt deja prea mulţi. Dar există o mică problemă: câți dintre noi i-ar putea recunoaște pe stradă pentru a le cere un selfie? Mai dureros: cine ar putea spune cum sunt desemnaţi aceştia și ce fac ei mai exact? Aproape nimeni.
Concluzia: abundența președinților este în detrimentul prestigiului funcției. De la nașterea sa, Europa a semănat cu un Leviatan birocratic fără chip. Tentaculara administrație a Bruxelles-ului a provocat, uneori, indiferență și batjocură datorită limbajului intraductibil folosit. Ea este atât de puțin personificată încât, pe 1 noiembrie, cea de-a 25-a aniversare a intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, care a fondat totuși Uniunea Europeană, nu a impresionat mulțimile.
Nimeni nu şi-a amintit de ea mai mult decât o face în cazul zilei de naștere a unui unchi îndepărtat pe care îl întâlnim numai la nunțile sau înmormântările din familie. Odată cu apariția populismului guvernamental, lucrurile s-au întărit. Europa a devenit inamicul care trebuie învins, iar Comisia, figura dispreţuită a elitei apatride care încearcă să martirizeze popoarele.
Nişte mini-Trump însetaţi de putere au prosperat și înflorit ici-colo proclamând cu mândrie "Moarte Europei!" Cu ei la putere - se laudă aceştia -, doar peste cadavrele lor vor fi acceptate dictatele de la Bruxelles și totul va merge mai bine. Aceasta este şi cazul coaliției care deține acum puterea în Italia. Ce au în comun post-fasciștii Ligii cu cei din Mișcarea 5 Stele? Între liberalismul unora și intervenționismul celorlalţi? Între conservatorismul moral al unora și minţile deschise ale celorlalţi? Între indiferența ecologică a unora și voluntarismul celorlalţi? Nimic, absolut nimic, cu excepția aversiunii față de un dușman comun - instituțiile europene - unicul vinovat de toate nenorocirile din Italia.
Deci da, să încercăm provocarea de a alege un președinte al Uniunii Europene ales prin vot universal. Mai degrabă, în loc să excite mândria națională, care se afirmă mereu în detrimentul vecinului, candidații vor fi obligați să ne spună ce cred ei despre marile subiecte ale momentului: politica bugetară și fiscală, deschiderea granițelor pentru migranți, tranziția ecologică, respectul pentru statul de drept, relațiile comerciale cu restul lumii, însuşi viitorul Uniunii Europene.
Ar fi o luptă loială între tabere: dreapta împotriva stângii, progresiştii împotriva conservatorilor, populiștii împotriva globaliștilor, ecologiștii împotriva productiviștilor, xenofobii împotriva anti-rasiştilor ... Și fie ca cel mai bun să câştige! În ce parte s-ar înclina balanţa la sfârşitul unei asemenea confruntări? Astăzi, cele patru guverne populiste din Europa (Italia, Polonia, Cehia și Ungaria) reprezintă 23% din populația Uniunii.
Dacă adăugăm cele trei guverne în care participă în timp ce se află în minoritate (Austria, Bulgaria și Slovacia), ajungem la 27%. Este mult, dar nu este încă o majoritate. Cu ocazia alegerilor europene din mai 2019, este foarte posibil ca raportul de forţe să evolueze. Atât de mult încât un mini-Trump ar putea triumfa dacă am organiza o alegere a președintelui Uniunii Europene prin vot universal.
Dar victoria unui aprig anti-Trump aprig este departe de a fi exclusă. În ambele cazuri, vom ști cel puțin la ce să ne așteptăm. Europa va câștiga o față identificabilă și nimeni nu ar mai putea pretinde că vocea poporului este disprețuită.
12
6
