Trebuie să ne bucurăm de rezultatul alegerilor organizate duminică, 9 septembrie, în Suedia? La prima vedere, fără îndoială da. Cataclismul anunţat de unele sondje nu s-a produs: formaţiunea de extrema dreaptă, prost numiţii Democraţi din Suedia, sperau să devină al doilea, chiar primul partid al ţării şi ţinteau până la 25% din voturi după o virulentă campanie anti-imigraţie. Privit aşa, este un eşec. Democraţii din Suedia (Sverigedemokraterna, SD) termină alegerile pe locul al treilea, cu 17,6% din voturi. Partidul social-democrat, stâlpul sistemului politic suedez, rămâne primul partid, cu 28,4% din voturi. Aparenţele sunt salvate, potrivit Le Monde, citat de Rador.
E bine ştiut, aparenţele sunt adesea înşelătoare; acest scrutin suedez nu face excepţie. Dinamica ce se ascunde în spatele cifrelor e cea care acţionează într-o mare parte a democraţiilor occidentale: creşterea populismului şi a extremei drepte (SD creşte de la 12,9% la 17,6% în patru ani) şi slăbirea partidelor de guvernământ tradiţionale (social-democraţii, în scădere cu 3 puncte, fac cel mai prost scor din istoria lor, Moderaţii de centru dreapta pierd 3,5 puncte, cu 19,8%).
Se anunţă săptămâni de negocieri laborioase
În Europa, această dinamică este mai mult sau mai puţin acută conform sistemelor electorale şi specificului fiecărei ţări, dar ea transcende de acum diferenţele geografice est-vest şi nord-sud, clivajele economice între ţări bogate şi mai puţin bogate sau clivajele culturale uneori evocate ca cele care ar trebui să deosebească ţările cu tradiţie protestantă de ţările cu tradiţie catolică. Franţa apare astăzi ca o excepţie, după victoria lui Emmanuel Macron asupra Marinei Le Pen în 2017; dar indispensabila recompunere politică este încă în curs de construire.
În cazul Suediei, această dinamică, desigur amorţită de caracterul temperat scandinav, se traduce printr-o majoritate de nerealizat în Parlament. Conform rezultatelor încă provizorii luni dimineaţa, blocul de stânga dominat de Partidul social-democrat nu are decât un mandat în plus (144 de deputaţi), faţă de blocul de dreapta (143 de deputaţi), departe de majoritatea absolută de 175 de mandate. Cu 62 de mandate, SD se află în poziţie de arbitru, dar, niciuna din cele două alianţe nedorind să guverneze cu ei, se anunţă săptămâni de negocieri laborioase între cele două blocuri pentru a ajunge la o coaliţie viabilă. Guvernul precedent al premierului Stefan Löfven va supravieţui cu greu acestei încercări.
Ce i s-a întâmplat Suediei, farul social-democraţiei, paradisul statului-providenţă şi simbolul toleranţei? Explicaţia cea mai simplă duce inevitabil la criza refugiaţilor din 2015, care a ridicat brutal la 20% proporţia de străini într-o populaţie tradiţional deschisă şi primitoare. Este incontestabil un factor al creşterii extremei drepte, dar nu este singurul. Norvegia vecină, cu 15% străini, a reuşit să frâneze creşterea extremei drepte.
Idealismul suedez s-a lovit de şocul globalizării, în faţa căruia Partidul social-democrat a obosit, incapabil să găsească răspunsuri la insecuritate şi la criza de identitate care decurgea de aici în rândurile alegătorilor. Până la urmă, aşa cum sublinia fostul prim-ministru Carl Bildt pe Twitter luni dimineaţa, Suedia a devenit o ţară europeană ca oricare alta.
editorial Le Monde (preluare Rador)
