Casa de Papel e un serial produs inițial de spanioli, apoi dus în toată lumea de Netflix. A ajuns acum la sezonul 4. De la Darko Peric (Helsinki) am aflat cum a ajuns el să trăiască o bună parte din viață în România și cu ce lecții a plecat de-aici.
Casa de Papel a debutat în Spania în 2017. A fost gândit ca o serie limitată despre cel mai mare jaf pe care l-ai putea da: intri în monetărie și-ți printezi banii cu serii noi, astfel încât să fie totul curat. Miza era asta: cetățenii să știe că nu s-a furat de la ei, ci au fost furați bani tipăriți pe loc.
Netflix a transformat producția spaniolă într-un hit internațional. A rezumat Dark Peric cel mai bine:
„S-a schimbat lumea în jurul meu. Acum sunt faimos. Tu m-ai sunat să-mi iei interviu. Mai devreme, am vorbit cu cineva din Portugalia, alaltăieri am vorbit cu cineva din Columbia, din Brazilia.”
Sezonul 3 și 4 din acest serial sunt, în esență, un singur sezon împărțit în două. Sau poate că asta e senzația. Mă rog, chestiune de natură tehnică, n-are a face cu ce e serialul per total. În sezoanele create sub comanda Netflix, personajele revin cu o nouă lovitură pe care o dau de data asta în Banca Spaniei. Miza nu e tipărirea de bani, ci furtul de aur. Bine, și niște documente secrete pe lângă.
Sezonul 4, care a debutat pe 3 aprilie în România, se duce un pic mai departe pe latura umană a personajelor. Helsinki are o relație toxică cu Palermo (liderul din teren al echipei), Rio încearcă să-și revină după o perioadă de tortură, Profesorul se găsește între ceea ce e - lider - și iubitul lui Lisabona (fosta comisară de poliție care acum a trecut de partea cealaltă a legii), iar Berlin, ei bine, Berlin revine. Doar că nu mai dă lovitura împreună cu ceilalți, ci revine prin amintiri din trecut. Ba chiar s-a și căsătorit la un moment dat.
De ce s-a bucurat Casa de Papel de un așa succes (inclusiv în România)?
Poate pentru că este telenovela generației actuale. Cel puțin asta e „critica” pe care i-o aduc unii oameni: se vorbește spaniolă, se merge uneori pe dramă personală și sentimente, deci trebuie să fie telenovelă, nu? Îi poți spune și așa.
Serialul e însă o producție europeană și asta l-a făcut ceva mai agreabil pentru public, mai ales când a debutat pe Netflix. Spărgătorii din Casa de Papel, de la Tokyo, care-i o fată minionă și n-ai vedea-o prea violentă, până la Oslo și Helsinki, cuplul dur cu trecut de război de la care te aștepți să-i rupă pe ceilalți pe genunchi. Mai târziu afli că ei nu-s chiar așa.
În fine, mai e și Profesorul. Bună parte din serialul a părut tipul tocilar, deloc sociabil cu alții, dar cu o minte fenomenală. Acestea sunt câteva coordonate care au dus serialul spre un succes mai mare. Nu-i o spargere tipic americană, unde totul e împins la extrem. Aici lucrurile s-au făcut mai cu cap, cu planuri și cu repetiții. Mai european?
În jumătate din primele două sezoane afli cum s-au pregătit ei într-un conac vechi. Ideea e menținută și în ultimele două sezoane. Practic, așa cum în lumea fictivă a serialului cetățenii obișnuiți sunt gata să iasă în stradă pentru gașca asta de spărgători, așa și în lumea reală spectatorii sunt atrași, pas cu pas, să simtă că fac un pic parte din lumea personajelor.
În aceeași lume reală eu am vorbit cu Darko Peric (Helsinki) despre ce-a făcut el înainte de Casa de Papel, dar, mai ales, de ce vorbește română atât de bine.
Cum e viața după succesul Casa de Papel?
Darko Peric: Sincer să fiu, nu prea s-a schimbat. Mă distrează, pentru că eu nu m-am schimbat. Acum, lumea mă cunoaște. Din Canada până în Australia, toată lumea a văzut serialul. Mă distrează. De exemplu, am fost iarna trecută la socrii mei, că soția mea e din Satu Mare. Și în Satu Mare m-a recunoscut lumea - într-un loc unde nici nu m-am așteptat. Momentele astea mă distrează destul de mult. Dar, de schimbat, nu m-a schimbat.
S-a schimbat lumea în jurul meu. Acum sunt faimos. Tu m-ai sunat să-mi iei interviu. Mai devreme, am vorbit cu cineva din Portugalia, alaltăieri am vorbit cu cineva din Columbia, din Brazilia. Asta s-a schimbat. Dar eu, ca Darko, nu m-am schimbat.
Dacă ar fi să filmezi Casa de Papel în România, ce oraș ai alege și de ce?
Eu cunosc România așa cum e ea, ca un pește. Eu cunosc partea de Satu Mare, Oradea, Arad, Timișoara, Turnu Severin, Craiova, București. N-am fost în Moldova, am fost odată la Cluj. La mare n-am fost. Probabil în Timișoara, unde am stat cel mai mult. Pentru mine, e cel mai cosmopolit oraș din toată România. Acum, nu vreau să exagerez, dar eu am simțit că acolo era avangarda înainte. Acum, cum s-au schimbat împrejurările și România. România e în Uniunea Europeană, acum probabil că București este centrul.
Ai luat ceva din personajul lui Helsinki în viața lui Darko?
Eu am pus în viața lui Helsinki din viața lui Darko. Am tot încercat să-l fac [ca mine] în primele două sezoane, cât apare el, că, totuși, e un serial cu foarte multe personaje, bineînțeles. Eu în Spania nu sunt spaniol și asta se simte. E foarte greu ca străin să obții un personaj principal într-un film sau un serial, în Spania sau oriunde în lume. Și eu am încercat ca Helsinki să pară omul care nu prea vorbește, adică tace și face. Și citește.
În primul sezon, dacă te uiți, el tot timpul are o carte acolo. Mie îmi place mult să citesc. După aia, apare cu muzicuța. Mie îmi place să cânt la muzicuță. Eu stau în Spania de 15-16 ani deja, profesez ca actor din 2008, de 12-13 ani. Și tot timpul făceam pe mafiotul rus, pe bad guy from the East. Am jucat și roluri de român și de bosniac. Și tot timpul ăsta e stereotipul: accentul, look-ul. Dar Helsinki a schimbat totul. Helsinki mi-a schimbat viața. Așa că se poate zice că Helsinki i-a schimbat viața lui Darko.
Tu, ca actor, cum te pregătești pentru filmare? Cum te deconectezi?
Depinde de personaj. Eu în Spania apăream în seriale, în filme ca bad guy. Așa că aveam deja un model. Acum, au început să apară altfel de roluri. Fiecare proiect și fiecare rol, la fel, faza cu actori ca mine. De exemplu, eu n-o să uit niciodată asta.
Îmi zicea un prieten care studia la Academia de Teatru și Film în România că un profesor spunea că sunt două feluri de actori. Sunt carieriști și trăieriști. Ăia care au făcut școală și ăia care au trăit. M-a ajutat simplul fapt că am stat în România și că am avut posibilitatea să merg la teatru și să-l văd pe Mircea Albulescu, care, pentru mine, e unul dintre cei mai mari actori și o referință pentru mine. Să văd jocul lui Toma Caragiu, să văd filmele românești, gen Operațiunea Monstrul și toate acele filme fenomenale.
Toate chestiile astea ți se impregnează și asta e altă școală. Școala de cinema românesc. O zic și balcanii. Acolo, e mai mult decât în Estul Europei, e altfel. Mulți actori de aici nu au cultura asta. Iar toate chestiile astea fac să îți fie mai ușor să pregătești un rol dacă ai atâta bagaj și așa de multe influențe.
Vorbim acum de sezonul 4. Cum e pentru tine când primești scenariul pentru noul sezon? Te uiți să vezi dacă moare personajul tău?
Faza e că noi nu primim scenariul pe fiecare sezon. Din cele patru sezoane pe care le-am filmat, am primit tot timpul scenariul cu două săptămâni înainte, episod după episod. Niciodată n-am primit tot. Oricum, te anunță dacă e, dar nu e o surpriză. Că nu te duci la lucru și îți zice „o să te omorâm în capitolul următor”.
După ce-ai terminat filmările la prima serie, înainte de Netflix, te așteptai să mai continue?
Nu. Nimeni nu se mai aștepta să continue. Aici, când s-a terminat, era încă nu serial pe care l-am făcut și atât. Abia acum trei ani, când l-au pus pe Netflix, am văzut ce ecou avea prin lume. Atunci am început să primim mesaje pe Instagram din Brazilia, din Turcia. La început, nu știam de fenomenul ăsta care, iată, acum e și în România.
Sezonul trei a fost promovat în România. Am primit foarte multe poze din metroul din București cu fața mea, făcute de prietenii mei din Timișoara și București. Acum e deja în India. Primesc mesaje, tu îți dai seama? India! Care are un miliard și jumătate de oameni, deja e WOW, man.
Am înțeles că ai făcut facultatea în București și în Timișoara. Ce facultate și cum de-ai ajuns în orașele astea?
În primul rând, eu sunt din Serbia. Sunt de la granița cu România, dintr-un orășel care se numește Cladovă, aproape de Turnu Severin. Acolo e zona valahilor, se vorbește românește și încă de pe vremea lui Ceaușescu mergeau [sârbi] la facultate în România.
În Serbia, fix în anii ăia n-a fost prea bine, în anii ‘90. Așa am ajuns în București, în ‘95. Și am stat în București din ‘95 până în ‘98, când m-am dus la Timișoara, am văzut Timișoara și m-am îndrăgostit de oraș și m-am și transferat la facultate acolo.
Și ce facultate era?
Medicină veterinară în România. Cât timp am fost în București la facultate, am stat în cămin cu studenții de la Academia de Teatru și Film. Și mergeam și cu ei la cursuri, făceam scurtmetraje. Iar în Timișoara, cât am stat, am avut mulți prieteni la teatru, așa că am avut o formare paralelă: și medicină veterinară, și actorie.
Am făcut șase ani de facultate și niciodată nu am practicat.
Cum ai da o spargere dacă ai fi izolat la domiciliu?
Asta zicea un spărgător de bănci, un adevărat din ăsta de Casa de Papel, Lucio se numește. El a fost falsificator. Acum are vreo 80 de ani. Stă la Paris. Și l-au întrebat „domne, tu cum ai sparge bănci?” și el a zis „azi, cu computere, cu internet, totul se face online”. Așa că eu cred că e mai ușor ca niciodată.
Interviul a fost editat pentru claritate și concizie.
.
2
7
