VIDEO Corespondență de la Cannes: Interdicția e mama libertății (?) 

de Iulia Blaga     HotNews.ro
Sâmbătă, 12 mai 2018, 12:26


Afis Cannes 2018
Foto: Festival de Cannes
În corespondența de azi trecem în revistă colecția de interdicții pe care Festivalul de la Cannes o etalează în acest an, plus tendințele momentului ilustrate de filmele de până acum. De asemenea, avem video interviuri cu Marta Bergman și Alina Șerban, regizoarea și protagonista din „Seule à mon mariage”, film belgian realizat prin asociere cu HiFilm Productions din România despre o tânără romă care vrea să se mărite cu un străin.

În lungmetrajul de debut al cineastei belgiene de origine română Marta Bergman, „Seule à mon mariage” / „Singură la nunta mea”, prezentat la Cannes în programul ACID (Association pour le cinéma indépendant et sa diffusion), Alina Șerban joacă o tânără romă care pleacă în Belgia încercând să scape de sărăcia de-acasă. Povestea s-a mai spus de mii de ori în nenumărate contexte și limbi – o coming of age story pe fondul unor probleme sociale acute, și nu de puține ori ai sentimentul că scenaristul și regizorul sunt absenți, lăsând actorii să se descurce singuri înăuntrul unui pseudo-documentar, însă energia și pofta de joc a Alinei Șerban umplu ecranul. 

Clip din „Seule à mon mariage”:

 

În interviul realizat la Cannes pe Belgian Boat (un iaht bine recondiționat din 1930), Alina Șerban a povestit pentru HotNews.ro cât de important e pentru ea personajul Pamelei. Ea a revenit de la Londra la București pentru a lansa o nouă piesă pe care a scris-o și regizat-o, din nou o piesă care folosește teatrul ca pe o tribună pentru activism social.

Pentru cine nu știe, Alina e o tânără romă care dintr-un centru de plasament, unde a ajuns după ce familia a pierdut locuința (iar mama a mers la închisoare), a intrat la UNATC, de aici s-a dus bursieră la Tisch School of the Arts la New York și masterandă la Royal Academy of Dramatic Art în Londra, după care a lucrat o perioadă în Londra. O viață ca un film.

Când am întrebat-o ce mesaj are pentru copiii și adolescenții din centrele de plasament din România cărora li se spune nu de puține ori că nu sunt buni de nimic, Alina s-a emoționat și le-a transmis că în primul rând trebuie să își cunoască drepturile.

 Am vrut s-o întreb lucrul ăsta pentru că pare oțelită de experiențele prin care a trecut (și-a pierdut tatăl cu puțin timp înainte de examenul la UNATC, când era în centrul de plasament și învăța la un liceu industrial). În dosarul ei de prezentare de pe o platformă de casting în limba engleză a și scris: „Trec toate obstacolele!”

Interviu Alina Șerban:


Marta Bergman a realizat până acum mai multe documentare, dintre care unele plasate în comunitatea romă din România: “Clejani” (2005), “Bucarest, visages anonymes” (1994) și “La balade du serpent”(1991), ultimele două co-semnate cu Frédéric Fichefet, precum și “Un jour mon prince viendra”, despre trei tinere rome în căutare de bărbați occidentali.

În „Seule à mon mariage”, Pamela ajunge printr-o agenție online în apartamentul unui belgian ciudat (interpretat de Tom Vermeir, care a jucat în „Belgica” de Félix van Groeningen), un holtei la costum care ascultă death metal și care pare psihopat. Se dovedește că n-o va tranșa totuși pe Pamela și că e băiat bun, regizoarea preferând să folosească suspansul pentru a da o notă de comedie neagră. Filmul e cuminte și nespectaculos, autentic în scenele din România, jucate de neprofesioniști, în general cu o distribuție bine condusă, dar puțin cam lax în regie și cu un scenariu ale cărui elipse sunt mai dificil de umplut de spectator.

„Seule à mon mariage” e o coproducție belgiană sprijinită de francezi și realizată în asociere cu HiFilm Productions. Filmul a fost turnat parțial în România, o parte din interpreți sunt membri ai comunității rome, și îl are pe Caliu (Taraful de la Clejeni) pe coloana sonoră compusă de Vlaicu Golcea. 
Marta Bergman vorbește mai jos despre cum a realizat „Seule à mon mariage”, dar refuză să folosească cuvântul „pledoarie” legat de o ipotetică încercare de a îndulci imaginea romilor în Occident.

Marta Bergman interviu:


Cannes-ul (și lumea) nu-urilor

În acest an Festivalul de la Cannes impune noi restricții. În bagajul primit din partea festivalului (geantă, reviste, catalog, etc) am găsit în premieră niște flyere cu ce nu avem voie să facem. Unul spune că „Hărțuirea e pedepsită prin lege” și ne arată un papion cu două capete negre (ca de înmormântare), plus numărul de telefon la care poți suna dacă cineva te hărțuiește în timpul festivalului (pedeapsa e de până la trei ani de închisoare și amenda de 45.000 de euro.).


Foto: Iulia Blaga

O cartolină cu două desene pe fond roșu, tăiate de un semn de interzis portocaliu anunță: „No selfies and pictures on the red carpet, thank you!” Cu toate astea, lumea riscă. Până acum nu s-a confiscat nici un telefon, nu s-au dat amenzi, nu s-a stat pe coji de nucă pe covorul roșu, dar mai știi...

Un flyer ceva mai mare (e mai mult text) ne învață ce obișnuințe să căpătăm în timpul festivalului astfel încât să respectăm normele de securitate: să venim la proiecții mai devreme, să fim atenți tot timpul și să ne umble ochii după bagajele suspecte, să raportăm orice comportament dubios (se dă numărul de telefon), să ne prezentăm bagajele la control. Nu avem voie în Palatul Festivalului cu: bagaje de peste 15 kg și valize, căști de motociclist, arme de foc și arme albe (inclusiv de jucărie), obiecte tăioase (cuțite, foarfeci), recipiente mai mari de 100 ml (din plastic sau sticlă), recipiente presurizate sau aerosoli, artificii, recipiente opace (cum ar fi cănile și termosurile). 

Față de anul trecut au apărut scannerele anti-metal ca pe aeroport, pe lângă controlul individual al genților care îngreuna și în 2017 accesul în săli. Mă gândesc cu dor la Festivalul de la Berlin unde nu se practică acest sport, unde nu te scanează și nu te caută nimeni în geantă la intrarea în sală, dar unde spațiile mustesc de polițiști în civil. Altă civilizație, mai puțin stres. Aici în curând o să ne simțim ca într-un SF – ca în „Fahrenheit 451”, poate, tot e prezentat în festival remake-ul clasicului film al lui Truffaut realizat în 2018 de Ramin Bahrani (cu Michael B. Jordan și Michael Shannon în rolurile principale). 

Senzația e că trăim într-o lume tot mai nebună în care nu mai există libertate sau că ea vine la pachet cu mult mai multe interdicții, că isteria se generalizează (vezi și mișcarea #MeToo). Deși a promis prin delegatul său general Thierry Frémaux că nu va face niciodată discriminare pozitivă și că nu va alege în Competiție filme doar pentru că sunt realizate de femei, Cannes-ul dă (iarăși) dovadă de corectitudine politică prin însăși componența juriului: Cate Blanchett (vedetă, femeie și mamă e președintă), alături de alte patru femei, dintre care o actriță franceză hărțuită de Harvey Weinstein (Léa Seydoux), o actriță americană bisexuală (Kristen Stewart), o regizoare americană de culoare (Ava DuVernay) și o muziciană din Burundi fără legătură cu cinemaul (Khadja Nin), dar care e o pată de culoare pe covorul roșu. La pachet cu patru bărbați: cineaștii Dennis Villeneuve, Andrei Zviaghințev și Robert Guédiguian, plus actorul chinez Chang Chen. Sună penibil să împarți profesioniștii în bărbați și femei, nu-i așa? Dar se practică.

În această seară, 82 de femei din industria filmului, vor urca în tăcere treptele de la Grand Théâtre Lumière pentru a arăta cât de greu e pentru o femeie să urce treptele consacrării în lumea filmului de azi. Printre cele 82 de participante la acest protest mut se numără juratele Kristen Stewart și Ava DuVernay, și cineasta franceză Agnès Varda.

Cele mai discutate filme de până acum

Competiția anunțată ca o înnoire a festivalului, permițând accesul pe mai mult de jumătate din titlurile selecționate unor cineaști care n-au mai concurat până acum pentru la Palme d’or, trădează și gesturi de susținere pentru artiștii în dificultate. E cazul lui “Leto”/ „Summer”, de Kiril Serebrennikov, prezentat în absența regizorului arestat la domiciliu în Moscova pentru o așa-zisă fraudă financiară. Echipa filmului a apărut pe covorul roșu cu o pancartă cu numele regizorului și cu insigne cu figura lui. Însuși subiectul filmului vorbește despre libertatea artistică. Acțiunea e plasată în anii 80 și urmărește triunghiul amoros format din doi muzicieni și o femeie, reconstruind Leningradul anilor 80 și o lume care își exercita dreptul la libertate în pofida obstacolelor ideologice.

Clip din „Leto”:


La Cannes a fost arătat zilele trecute și primul film kenyan despre relația dintre două femei. „Rafiki” (selecționat în Un Certain Regard) a fost interzis în Kenya încă înainte de premiera de la Cannes. El este realizat de Wauri Kahiu, o regizoare venită cu idei revoluționare din Occident, și înfățișează love story-ul secret dintre două adolescente pe fundalul unei societăți tradiționaliste. 

Trailer „Rafiki”:




Cineastul polono-britanic Pawel Pawlikowski și-a făcut intrarea în Competiția festivalului cu melodrama „Cold War”, inspirată din trista poveste de dragoste a părinților săi. Filmul narează discontinuu (parțial pe muzică tradițională poloneză, parțial pe jazz) aproape două decenii din viața unui cuplu „subt vremi”. Un el și o ea care se iubesc, dar care nu pot găsi un loc și un timp unde să fie fericiți împreună – nici în estul comunist, nici în vestul degradat.
 
„Cold War”a trecut pe locul întâi în topul „Screen Daily”, care prezintă cotațiile unui juriu internațional format din critici și jurnaliști. Eu i-am dat trei puncte în tabelul publicației ioncinema.com, unde am fost invitată în acest an. Excelent la imagine și interpretări, filmul mi s-a părut mai puțin convingător la scenariu. Și “Ida”, cu care Pawlikowski a luat Oscarul pentru film străin în 2015, avea aceeași problemă. E greu să faci narațiune cu multe elipse temporale dar care să rămână elastică, să-ți permită să umpli singur spațiile. Dincolo de atmosferă, iubirea dintre cei doi nu mi s-a părut atât de pasională încât să justifice tot ce se întâmplă acolo, inclusiv romanticul final. 

Clip din „Cold War”:


Două puncte i-am dat chinezului Jia Zhang-Ke pentru al cincilea film cu care a venit în Competiție, “Ash Is Purest White”, tot o poveste de dragoste pe fundalul unei țări în plin elan economic. Din 2001 până în zilele noastre suntem martorii degradării relației dintre un mafiot local și iubita lui care acceptă să facă închisoare pentru el și care e pe urmă trădată. Revizitând vechile sale filme, Jia Zhang-Ke are scene de un umor reușit și îi iese tabloul unei țări în plin avânt combinat cu un reușit film cu gangsteri (în buna tradiție americană), dar ceva lipsește odiseii acestei femei care se redescoperă (un nou rol pentru soția cineastului, Zhao Tao). 

Clip din “Ash Is Purest White”:

 

Neobositul Jean-Luc Godard revine la 87 de ani în Competiția de la Cannes cu “Le livre d’image“, unde cu inclasabilul lui stil care combină imagine, voce și text în lucrări aproape muzicale se oprește acum asupra lumii arabe. Godard e Godard, indiferent ce părere are Michel Hazanavicius, care i-a dedicat controversatul pseudo-biopic “Le Redoutable“, selecționat anul trecut în Competiție, sau cei care nu-l înțeleg cu totul. Mesajul din “Le livre d’image“ e destul de clar – suntem pe un butoi cu pulbere, războiul e azi la ordinea zilei. Dar mai e și forța imensă a cinemaului, puterea imaginilor, capacitatea minții omenești de a amesteca senzorial informații din regnuri diferite. 

Godard se joacă acum cu sunetul, îi auzi vocea din diferite colțuri ale sălii, dar și schimbă permanent cadrajul, tăind secvențele la nanosecundă, pictând imagini, descompunându-le, defragmentându-le. E mai puțin vorba despre a înțelege și a memora ce vezi cât despre a primi acest spectacol cu toate simțurile deschise și a-l lăsa să pătrundă în tine. 

Teaser “Le livre d’image“:



Cum era de așteptat, Godard nu a venit la Cannes. Ce-ți e și cu viața asta! În 1968 Jean-Luc Godard reușea să oprească Festivalul de la Cannes pentru că nu considera normal ca, în timp ce studenții erau la Paris în stradă, lumea artistică să stea cu un clopot pe cap la Cannes. Azi, selecționat a țâșpea oară la cel mai prestigios festival din lume, Godard rămâne un anarhist. 




















1535 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică