In genul filmelor americane ale anilor 70 carora le adauga mult spirit ludic, chilianul Pablo Larrain face din doua rele necesare - politica si publicitatea -, o combinatie exploziva, aratand cum poate o campanie electorala inteligenta sa schimbe istoria. Evenimentele sunt reale si preced referendumul din 1988, cand generalul Augusto Pinochet putea, teoretic, sa plece de la putere sau sa ramana pentru alti opt ani. Filmul e remarcabil si trebuie vazut si de cinefili, si de politicieni.
S-a spus in Chile ca "Nu"/"No" a simplificat istoria, exagerand influenta campaniei televizate in plecarea de la putere a lui Augusto Pinochet in detrimentul muncii de convingere a alegatorilor de la sate, dar acest film nominalizat in 2013 la Oscar e pur si simplu irezistibil.
Realizat dupa piesa "El Plebiscito", de Antonio Skármeta, el urmareste cronologic evenimentele care au precedat referendumul din 1988, concentrandu-se pe cele doua campanii televizate: "Da!" si "Nu!", si te convinge de eficacitatea celei din urma. Vorbeste despre lucruri grave, dar stie sa le vanda.
Nu era vorba in 1988 de sustinerea unui candidat anume; alegatorii aveau doar de spus daca il mai vor pe Pinochet pentru inca opt ani sau nu (referendumul din 1980 fusese destul de dubios.). Cele doua campanii erau interesante pentru ca trebuiau sa scoata in evidenta ce era mai bun, respectiv mai rau in aceeasi persoana, dar era o competitie inegala pentru ca adversarii regimului, considerati comunisti, erau adesea intimidati.
Filmul se deschide cu Gael Garcia Bernal facand o prezentare in fata unui client si te deruteaza de la bun inceput pentru ca pret de cateva clipe iti e neclar daca respectivul vorbeste despre politica ori vinde un produs, daca e politician sau publicitar.
De fapt, cei doi termeni vor continua sa interactioneze pe tot parcursul filmului, desi alaturarea lor pare la inceput fortata. Sunt doua paradigme diferite - pe de o parte realitatea opozantilor politici ucisi, disparuti, torturati in anii 70 de regimul Pinochet, de cealalta "miracolul chilian", capitalismul infloritor promovat de Pinochet in anii 80 si pentru care ideea de reclama era un element firesc.
Puntea de legatura e personajul actorului mexican Gael Garcia Bernal pe nume Rene Saavedra, un talentat publicitar caruia nimeni nu ii da nici o sansa atunci cand opozitia ii da sa coordoneze strategia campaniei "Nu!" (nici macar fosta nevasta care mananca regulat bataie la mitingurile anti-Pinochet.).
Exista pe figura lui Gael Garcia Bernal o liniste hotarata care il face credibil si in relatiile cu celelalte personaje, si dincolo de ecran - iar aici cu atat mai mult cu cat scenariul inteligent nu isi dezvaluie intentiile dintr-o data ca adolescenta care se spune cu totul de la prima intalnire. Decupajul e interesant - uneori mult prea fragmentat, insa o lasa mai moale cu taieturile pe masura ce actiunea capata elan, pentru ca pana la final sa te absoarba cu totul.
Filmat pe o banda magnetica exact ca cea folosita de televiziunea chiliana la vremea respectiva (ceea ce face ca imaginile de arhiva sa se topeasca firesc in montaj), "Nu" are o credibilitate ce creste de la o secventa la alta, pe masura ce demonstreaza babeste cum o strategie moderna de publicitate a reusit sa rastoarne o dictatura fara sa fie varsata o singura picatura de sange.
Care a fost, in fine, ideea geniala a lui Saavedra? In locul lamentatiilor despre morti, disparuti si torturati, in locul tonului grav sau belicos el a mers pe ideea de schimbare, pe optimism, pe dorinta oamenilor de a fi fericiti. Prin fiecare din cele 15 minute permise zilnic la televiziunea nationala, el a inoculat in inconstientul oamenilor ideea ca schimbarea e posibila, manipulandu-i prin imagini ca din videoclipurile disco sau reclamele la asigurari de viata, si, mai ales, repetand un jingle melodios care pana la urma s-a lipit de creierul tuturor.
Pe urma, fireste, campania din teritoriu a definitivat victoria. Opozitia a castigat cu 56% si, desi a existat o tentativa de manipulare a rezultatelor, generalii nu l-au mai sustinut pe Pinochet, iar acesta s-a vazut nevoit sa isi recunoasca infrangerea.
Elementele noului jaloneaza in permanenta filmul - cuptorul cu microunde e unul dintre ele. Intr-o scena, Saavedra se uita la el ca la ecranul unui televizor. In replica, in filmuletele campaniei „Da!” sunt „prea multe sotii de colonei”, cum remarca seful de agentie al lui Saavedra care devine strategul campaniei „Da!”, nereusind sa depaseasca inventivitatea subalternului.
Ca in filmele americane politice ale anilor 70 care iti puneau mintea la contributie, si "No" respecta inteligenta spectatorului. " 'Oricine poate fi bogat', nu 'toti pot fi bogati'. E o diferenta", se spune la un moment dat in film. Un om de publicitate, ca si un bun politician, trebuie sa fie atent la fiecare nuanta.
"Ce e mai fericit decat fericirea? Fericirea e fericita prin sine", spune cineva intr-una din sedintele de brainstorming care au dus la aparitia campaniei „Nu!”. Dincolo de jocurile de cuvinte care trimit totusi la chestiuni serioase, filmul combina inteligenta calculata a publicitarului cu samburele profund uman al unei natii care se scutura de dictatura, in aceeasi masura in care combina munca eroului nu doar la conceperea campaniei „Nu” cat si pentru a-si castiga painea in agentie, cu propria drama personala, de tata singur, indragostit fara scapare de cea care l-a lasat pentru altul.
„As vrea un protest, asa, mai social”, spunea Gheorghe Dinica in „Patul conjugal”, de Mircea Daneliuc, atunci cand personajul sau, Vasile Potop, se duce in Piata Universitatii si e dezamagit ca oamenii sunt atat de indiferenti. Filmul lui Pablo Larrain ne arata a nu stiu cata oara ca nimic nu e mai social ca televiziunea, dar o face intr-un mod simplu, inteligent, amuzant, dramatic, uman. De aici succesul filmului peste tot unde a fost aratat. „Nu”, pur si simplu, iti merge la suflet.
Trailer
“Nu”/”No”, de Pablo Larrain, cu: Gael García Bernal, Alfredo Castro, Luis Gnecco, Antonia Zegers, Marcial Tagle. Premiera romaneasca – 5 iulie 2013
