În România, psihoterapia încă este percepută ca un subiect tabu și puțini oameni recunosc că au apelat la un astfel de ajutor. Perioada copilăriei este caracterizată printr-o vulnerabilitate mare, motiv pentru care multe traume își au originea în această perioadă a vieții. Când vine vorba de copiii din sistemul de protecție, lucrurile sunt și mai complicate. Abandonul și instituționalizarea le afectează puternic viața, iar majoritatea ar avea nevoie de psihoterapie pentru a gestiona traumele emoționale. Extrem de puțini ajung însă la consiliere psihologică și psihoterapie, iar majoritatea intervențiilor sunt realizate în situații de criză (delincvență, abandon școlar etc.), nu ca prevenție.
Pentru orice copil, familia reprezintă un mediu fundamental de creștere. Este locul de unde are nevoie să primească afecțiune, siguranță și încredere să se dezvolte. Copiii abandonați nu au parte de același început, nu trăiesc și nu se dezvoltă într-un cadru de siguranță, explică, într-un interviu acordat HotNews.ro, Silvia Burciu, psiholog la Ajungem MARI, cel mai mare program educațional care sprijină copiii din sistemul de protecție din România.
Asociația a lansat recent campania „Suflet fragil, caut o inimă mare!” pentru a atrage atenția asupra nevoii de psihoterapie în viața copiilor abandonați și pentru a strânge fondurile necesare pentru ca și mai mulți copii să meargă la terapie. Sunt 45.000 de copii instituționalizați în prezent, iar 9.000 intră anual în sistem.
Oricine vrea să ajute copiii abandonați să meargă la terapie și să lupte cu traumele sufletești o poate face printr-o donație de 4 euro pe lună printr-un un SMS la numărul 8864 cu textul „IUBIRE”. Există și alte forme de donații disponibile pe site-ul www.ajungemmari.ro (donație unică sau recurentă prin transfer bancar, redirecționare 20% din impozitul pe venit/profit al companiilor etc.).
De peste 8 ani, Ajungem MARI lucrează cu copiii din sistemul e protecție printr-o rețea de 1400 de voluntari în București și în 24 de județe din țară (ajutor la teme, meditații, ieșiri, excursii etc.). Pe lângă sprijinul acordat copiilor cu ajutorul voluntarilor, asociația oferă și consiliere vocațională, logopedie și psihoterapie, cu ajutorul specialiștilor cu care colaborează.
Am stat de vorbă cu Silvia Burciu despre cum ne formăm emoțional în perioada copilăriei, ce impact are abandonul, care sunt cele mai adânci răni emoționale ale copiilor și cum pot fi ele „pansate”.
Se vorbește adeseori despre traumele emoționale pe care aproape toți le „moștenim” din copilărie, într-o măsură mai mică sau mai mare. Și care ajung să ne influențeze viața de adult și să ne trimită ulterior în cabinetul psihologului. Povestiți-ne puțin despre aceste traume – există ele cu adevărat, le avem cu toții, ce forme iau, cum ne influențează viața, pot fi depășite?
Cuvântul „traumă” este des folosit în zilele noastre, însă de multe ori într-un mod greșit. O traumă poate fi orice eveniment negativ care se întâmplă pe un fond vulnerabil, de neajutorare, și se deosebește de stresul cotidian prin imprevizibilitatea evenimentului traumatic, intensitatea durerii resimțite și prin gradul de afectare a vieții persoanei care suferă.
Doctorul Gabor Maté spune că „trauma nu este ceea ce se petrece în afara ta, ci ceea ce se petrece în interiorul tău, drept rezultat la ceea ce se întâmplă în afară“. Înțelegem, așadar, că factorii subiectivi și personali sunt foarte importanți în definirea traumei și în tratamentul ei.
Perioada copilăriei este caracterizată printr-o vulnerabilitate mare. Nu avem control, nu putem schimba situațiile în care ne aflăm și suntem complet dependenți de adulți. Din acest motiv al vulnerabilității, multe traume își au originea în copilărie, însă e important de înțeles că putem trăi un eveniment traumatic și la vârsta adultă. Războiul, pandemia, decesul unei persoane importante, abuzul fizic sau emoțional, criza economică, sărăcia etc. sunt doar câteva exemple de evenimente cu potențial traumatogen.
S-a vorbit inclusiv despre un stil de creștere a copiilor „balcanic”. Este o chestiune de cultură? Faptul că am trăit mult timp în regimul comunist ne-a influențat și stilul de „parenting”?
Regimul comunist a adus cu sine multă suferință. Nesatisfacerea nevoilor bazale, încălcarea flagrantă a drepturilor și libertăților cetățenești, teroarea generată de Securitate, colectivizarea forțată, interzicerea avortului și alte abuzuri au lăsat urme puternice asupra societății românești. Însă fiecare persoană a traversat această perioadă într-un mod particular, ținând cont de resursele interioare sau exterioare de care a dispus.
Ca regulă generală, e bine să înțelegem că un copil care crește într-un mediu iubitor și securizant are mai mari șanse să ajungă un părinte sănătos emoțional, care să poată oferi iubire, încredere și stabilitate copilului său.
„Copiii abandonați sunt conștienți că nu se mai pot întoarce acasă niciodată”
Acțiunile părinților, propriile lor sensibilități și traume emoționale marchează și copiii care cresc în sânul unei familii. Cât de traumatizant este să crești însă fără familie? Care sunt cele mai adânci răni ale copiilor abandonați?
Pentru orice copil, familia reprezintă un mediu fundamental de creștere, este locul de unde are nevoie să primească afecțiune, siguranță și încredere să se dezvolte.
Copiii abandonați nu au parte de același început, nu trăiesc și nu se dezvoltă într-un cadru de siguranță. Unii dintre ei nu își cunosc părinții sau sunt separați de părinți la vârste fragede, iar alții mențin legătura cu familiile, dar sunt conștienți că nu se mai pot întoarce acasă niciodată.
Așadar, de multe ori copiii ajung să se întrebe de ce au fost abandonați, dacă au greșit cu ceva sau de ce viața lor este atât de grea, comparativ cu altora. Sunt întrebări fără răspuns, iar rănile emoționale încep să se adune: confuzie, revoltă, tristețe, temeri legate de prezent și viitor, nesiguranță, neîncredere în oameni și neîncredere în forțele proprii.
Cum arată abandonul în viziunea unui copil din sistemul de protecție? Ce înțelege el când rămâne singur pe lume, cum îl percepe?
Să facem un exercițiu de imaginație: „Te afli la lucru, este o zi normală, totul merge conform planului. Dintr-o dată însă, poliția apare și te anunță că trebuie să te mute într-un alt oraș. Nu cunoști pe nimeni în acel oraș, nu îți poți suna familia sau prietenii. Nu ai voie să iei lucruri personale cu tine și trebuie să pleci acum, așa cum ești îmbrăcat. Ajungi într-o sală a unei clădiri cu totul străină, ți se oferă mâncare și jucării și ți se spune să aștepți. După ore întregi, ești trimis într-o casă cu alți copii pe care nu îi cunoști, totul este nou, totul îți provoacă stres. Tot ce îți dorești este să fii cu persoanele dragi ție, să te întorci la viața ta de dinainte.” (Sursa aici)
Familia oferă un cadru de siguranță prin previzibilitate: patul meu e al meu, știu când mă duc la școală, știu că atunci când am probleme, mama e acolo să mă consoleze etc. Atunci când copilul este sustras din mediul de familie și dus la centru, el se trezește într-un loc total nou și îi este teamă. Nu se mai simte în siguranță, iar orice mutare suplimentară accentuează sentimentul de instabilitate și stres. Așadar, abandonul și instituționalizarea reprezintă experiențe foarte traumatizante.
Lucrați cu copii instituționalizați și din medii defavorizate, care nu au părinți sau au ajuns în grija statului din varii motive: condiții precare, lipsa unui cămin, a unui venit stabil, sărăcie, nepăsare. Când încep copiii să fie afectați, de la ce vârstă? Și în ce fel?
Cu cât vârsta e mai mică, cu atât copilul este mai vulnerabil și mai predispus să fie afectat. Fiecare copil resimte în mod diferit efectele abandonului. Unii suferă foarte mult în interior, iar alții au manifestări exterioare, precum revolta, neîncrederea în adulți, comportamentul auto-distructiv, lipsa de cooperare, comportamentul opoziționist-distrugător, neintegrarea, abandonul școlar, perspective sumbre asupra viitorului etc.
„Cel mai ușor mod de a-i ajuta pe copii este, deci, să încercăm să le fim modele prin acțiunile noastre, să îi încurajăm să își descopere potențialul și să le dezvoltăm curiozitatea pentru viață”
Cum ne dăm seama că un copil – indiferent dacă este din sistemul de protecție sau este un copil cu familie - are nevoie de ajutor? Care sunt semnele, cum le putem recunoaște, la ce să fim atenți și cât de mult diferă de la un copil la altul?
Copiii sunt un izvor nesfârșit de creativitate, spirit ludic și curiozitate. Dacă vreuna din aceste caracteristici nu este îndeplinită, atunci deja sunt semnale de alarmă. Cel mai simplu mod de a afla dacă au nevoie de ajutor este să-i întrebăm, să fim cât mai deschiși și să-i încurajăm să se destăinuie.
Ce putem face noi, ca adulți (părinți, rude sau voluntarii care lucrează cu copiii instituționalizați) ca să îi ajutăm să lupte cu aceste traume și să le alinăm rănile?
Copilul are dreptul să fie protejat împotriva oricăror forme de violență, neglijență sau abuz. Copilul are nevoie de iubire și afecțiune, dar are nevoie și de modele sănătoase, de adulți de încredere pe care se poate baza. Dacă ne gândim la un adult care ne-a influențat copilăria într-un mod pozitiv, poate ne vin în minte un părinte blând, un profesor empatic, un unchi distractiv etc. Ce au ei în comun? Au fost modele pentru noi, ne-au ajutat, ne-au dat aripi să creștem. Cel mai ușor mod de a-i ajuta pe copii este, deci, să încercăm să le fim modele prin acțiunile noastre, să îi încurajăm să își descopere potențialul și să le dezvoltăm curiozitatea pentru viață.
De câte ședințe de terapie au nevoie copiii pentru a găsi un echilibru – să-și înțeleagă emoțiile, să se accepte, să nu mai fie duri cu ei înșiși, să aibă încredere în ei și în cei din jurul lor?
Procesul terapeutic este diferit de la un copil la altul. Fiecare crește diferit și are nevoie de timp diferit pentru a se vindeca. De exemplu, un copil își poate lua ce are nevoie în 20 de ședințe sau în 50 de ședințe. Ritmul este dat de client și nu există un timp standard. Terapeutul este în contact cu nevoia clientului, lucrează împreună pe niște obiective clare, setate în prealabil. Atingerea obiectivelor poate fi un semn că terapia se apropie de final.
„Cea mai înțeleaptă decizie este să cerem ajutor atunci când nu mai putem”
Ce forme pot lua rănile emoționale netratate la timp, care sunt „complicațiile”?
La fel ca orice altă boală, și suferința emoțională se agravează dacă nu este tratată la timp. Durerea poate crește ca un bulgăre de zăpadă, de la puțin la mult, de la greu la copleșitor. De aceea, cea mai înțeleaptă decizie este să cerem ajutor atunci când nu mai putem, pentru a evita astfel complicațiile.
Cum poate ajuta terapia copiiii afectați de traume emoționale? Ce fel de terapie este indicată în cazul acestora?
Beneficiile psihoterapiei sunt multiple: îmbunătățirea capacității de exprimare și gestionare a emoțiilor cu privire cu experiențele de viață (neglijența, abuzul, abandonul, instituționalizarea); dezvoltarea capacității de autocontrol, toleranța la frustrare, reziliența; îmbunătățirea abilităților de concentrare și urmărire a unui scop; dobândirea unei discipline și antrenarea răbdării; creșterea stimei de sine; autocunoaștere; îmbunătățirea abilităților de comunicare și socializare; performanțe în domenii de interes; îmbunătățirea rezultatelor școlare.
1-2 povești de succes care v-au rămas în minte dintre copiii care au făcut terapie prin programul Ajungem MARI?
Sara este proaspăt absolventă a liceului Carol I din Sibiu și, la doar 21 de ani, este de o maturitate fantastică. A fost beneficiară a sistemului de protecție și a făcut 2 ani și jumătate terapie susținută de Ajungem MARI. Vorbele ei trezesc în noi recunoștință și întăresc ideea că munca noastră are rezultate concrete și că terapia poate salva vieți: „De multe ori auzeam <
Silvia Burciu este psiholog clinician practicant și psihoterapeut psihodramatist în formare. Este psiholog la Asociația Lindenfeld, programul educațional Ajungem MARI, dedicat copiilor instituționalizați. În paralel, în practică privată de cabinet, lucrează cu adolescenți și adulți.
