În timpul vieții, milenialul Carlo Acutis a studiat miracolele și a creat și un site care le inventariază și le promovează. Acum i se atribuie deja un miracol post-mortem și, deși necanonic, se poate considera că simplul fapt că a folosit internetul de astăzi în acest scop este un miracol, după cum spune preotul catolic Francisc Doboș.
Carlo Acutis, un adolescent italian răpus de leucemie în anul 2006, a fost beatificat recent de Biserica Catolică și, cel mai probabil, va deveni primul sfânt din generația milenialilor. Carlo este deja supranumit „influencerul Bisericii” sau „influencerul lui Dumnezeu", pentru că tânărul a fost extrem de activ în online și, printre altele, a ajutat parohiile să ajungă la credincioși prin site-urile pe care el le-a creat.
Carlo Acutis ar putea astfel deveni și "Sfântul Patron al Internetului" - mai ales că Papa Francisc spunea despre el anul trecut, în "Scrisoarea către tineri", că adolescentul a fost un model pentru tinerii de astăzi, atrași deseori în capcana consumerismului, narcisismului sau a plăcerilor de moment:
„Carlo a fost conștient că publicitatea, marketingul, comunicarea online și rețelele sociale pot fi folosite să ne adoarmă simțurile, să ne facă dependenți de consumerism, de cumpărarea de lucruri, obsedați de timp, captivi în negativism. Și totuși a folosit tehnologia pentru a răspândi cuvântul Domnului, valori și frumusețe", spunea așadar Papa.
În timpul vieții, adolescentul a studiat miracolele și a creat și un site care le inventariază și le promovează. Acum i se atribuie deja un miracol post-mortem și, deși necanonic, se poate considera că simplul fapt că a folosit Internetul de astăzi în acest scopuri este un miracol. O spune preotul catolic Francisc Doboș, fost purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București:
„Carlo Acutis e o senzație, pentru că normalitatea și viața unui tânăr de azi pot să ajungă în Cer. Mai bine zis că Cerul și-a făcut loc în viața unui adolescent. El nu e încă sfânt în sensul clasic, mai este o treaptă, dar e ridicat la cinstea altarelor. Și iată că nu suntem înconjurați doar de violența de la școală, de ispita drogurilor, a pornografiei. În aceste zile am tot urmărit și am văzut anumite mărturii. Se scotea în evidență, „ah, ia uite, Carlo Acutis era unul bisericos, era toată ziua la liturghie, se ruga”.
Adică rupea băncile bisericii. Nu stau lucrurile numai așa: el a vizitat întreaga lume și, cu toate acestea, și-a dat seama că există și o altă „geografie”.
„S-au făcut căutări în cronologia lui, în calculatorul său. Nu s-a găsit nicio referire la pornografie”
Credincioși lângă trupul lui Carlo Acutis în Assisi (10 octombrie 2020). FOTO de MASSIMILIANO MIGLIORATO / IPA/ Profimedia
Avea o predispoziție naturală, organică, pentru cele sfinte. Așa e el descris.
Francis Doboș: Nu mă convinge neapărat lucrul acesta, toți avem sete de cer.
Haideți să-i spunem o chemare.
Tuturor ne este sete de Infinit. Când nu reușești să ai lucrul acesta, ceri de la viață, de la distracție totul. Adică ceri Infinitul de la party sau de la alcool treci la droguri. Tânărul ăsta s-a născut în anul în care eu am intrat în Seminar: 1991. A murit la 15 ani, în 2006. Adolescent. El, înainte să moară, a descoperit că are leucemie. A acceptat moartea. Știa că o să moară. El a folosit internetul foarte mult și l-a folosit bine. S-au făcut căutări în cronologia lui, în calculatorul său. Nu s-a găsit nicio referire la pornografie sau la orice site care să conțină vreo referire, altele, decât sănătoase. Se poate lăuda cineva astăzi, dintre tinerii de astăzi, că e în afara acestei ispite? Mă îndoiesc.
Probabil că nu. Dar cei care se uită la pornografie comit un păcat iremediabil?
Să nu sărim cu păcatul acum, nu despre păcat este vorba, ci despre viață. Să evităm să mergem în fața tinerilor și să facem catalogările - ăsta e păcat, ăsta nu e, ăsta e mai mic, ăsta e mai mare. Să nu mergem cu șabloanele spirituale în fața lor. Ci să mergem cu creativitate, să le spunem că e posibil și un alt stil de viață.
La capitolul creativitate, este posibil ca acest băiat să devină simbolic „Sfântul Patron al Internetului” într-o bună zi?
Evident. Da, al celor care-l folosim, al nostru, al tuturor. Ar deveni pentru fiecare un model de curățenie. De exemplu, un adolecent, după ce a comis-o de nenumărate ori, auzind de băiatul ăsta, poate spune: „bă, ce viață vreau să-mi construiesc? Pe ce pariez? Ce vreau să fac cu viața mea? Care e ideea mea de corpul altuia? Ce stimă am față de corpul femeii sau al bărbatului? Ce caut eu, de fapt?
Implicit cum mă comport pe internet, asta spuneți.
Evident. Care sunt căutările mele? Alea de care nu știe nimeni.
Înseamnă că este și o mișcare fantastică de imagine pe care o face Biserica Catolică, care a arătat deschidere către tehnologie și către viitor, spre deosebire de altele?
Putem să vorbim despre sfințenie într-un limbaj - ca și cum sfinții sunt doar ăia care sunt cu capul plecat - dar iată, avem exemplul lui Carlo, care a trăit, a vizitat, era un tânăr efervescent, unul dintre noi. Deci, este posibil să avem o viață sănătoasă spiritual, dar și relațional, cu familia, prietenii, fără să trebuiască să ne contorsionăm spiritual.
Biserica Catolică, prin Carlo Acutis, încearcă să ajungă la generația milenialilor? Va reuși?
Nu cred că încearcă - nu îmi place nici cum sună asta, pentru că ar însemna că este un fel de strategie. Biserica zice doar „uite un om care a ajuns la Hristos”. Pentru că altfel e ca și cum ar fi o strategie de PR sau de imagine să folosesc eu, Biserica, simțind că pierde printre degete generația tânără - exemplul lui Carlo Acutis. Pentru că putem deveni noi înșine „sclavii” unui limbaj, ai unor mecanisme.
Omenirea de astăzi e sclava tehnologiei?
Nu aș îndrăzni să spun asta. Nu tehnologia mă face sclav, ci intenția mea. Pentru că o pot folosi spre bine, spre evanghelizare, pentru a transmite frumosul. Așa cum o pot folosi spre rău sau spre a-mi distruge viața. Ține doar de intenție. Și atunci adolescentul Carlo trebuie să mă provoace pe mine, preotul, și pe orice tânăr de azi, pe cei mai în vârstă. De ce să nu-i provoace și pe părinți sau chiar pe bunici?
Există niște etape spre a deveni un sfânt. Se așteaptă cinci ani, apoi persoana respectivă e considerată un slujitor al Domnului.
Da, atunci va fi declarat sfânt. Acum e doar „fericit”, denumirea oficială este „Fericitul Carlo Acutis”. Este treapta premergătoare.
S-a făcut o comisie care îi verifică virtuțiile, în primă fază. Ulterior a fost nevoie de un miracol. Cum să ne raportăm la miracole noi, cei obișnuiți, de pe stradă? Ce miracol a făcut Carlo Acutis și cum e el demonstrat?
E nevoie pentru Biserică, acest miracol devine ca un instrument. Iată, ceea ce noi am găsit și știm că este adevărat este confirmat de un eveniment care nu poate fi explicat. Poate fi însănătoșirea cuiva, pentru că cineva s-a rugat.
Așa ar fi fost. Un tânăr brazilian care a fost vindecat de o boală rară pancreatică.
Asta se întâmplă de cele mai multe ori. Ceva ce nu are o explicație științifică de niciun fel. Orice doctor ar fi spus că nu mai este nicio șansă. Iată că cine a apelat la el devine acel mijlocitor. În viața lui Iisus, cât a trăit, nu i-a vindecat chiar pe toți. Asta ce înseamnă, că Dumnezeu n-a fost bun cu toți? Ne-a lăsat și nouă capacitatea ca noi să putem vindeca.
Dar acum să ne întoarcem la el: e nevoie pentru un proces, ca să înainteze, de aceste semne, un fel de dialog că se dau semne din Cer pe Pământ. „Că ceea ce voi ați făcut și ați gândit despre mine vi se confirmă și prin asta.”
Imagine de la beatificarea lui Carlo Acutis. FOTO via Profimedia Images
Faptul că acest tânăr, Carlo Acutis, a propovăduit prin intermediul internetului, în sine, poate fi încadrat ca un miracol, că a reușit să străpungă percepția generală și să ajungă la oameni printr-un mesaj atipic pentru internetul de astăzi?
Nu este acela canonic, dar îndrăznesc să spun că da, este un miracol. Cine se poate considera că nu a călcat strâmb, în Internet? Să le dea peste degete sau peste mouse-ul tinerilor astăzi… Se vor gândi, să-i facă să se întrebe: ce fac cu viața mea? Asta vreau, de fapt, de la viață?
Cum arată o comisie a miracolelor la Vatican și cine face parte din ea?
În Biserică, când cineva se proclama sau avea faimă de sfințenie, la începuturi, era stabilit prin ovație, prin aclamație populară: „gata, e sfânt”. Apoi, Biserica a început să verifice, să adune probe. De aceea e un proces foarte serios, un dosar ca acesta durează ani de zile. Există persoane specializate care caută nod în papură. Caută să vadă care ar fi fost slăbiciunile și le pun pe tapet.
De aici și denumirea de Avocatul Diavolului, ca și cum ar lua partea celui rău - toate acestea fiind puse într-un studiu detaliat de comisie, mulți specialiști, teologi, oameni de morală care studiază și aprofundează viața - toate documentele care se depun la acel dosar.
Sunt și specialiști medicali?
Da, sunt. Întotdeauna pentru miracol. Numai un medic poate - știu asta pentru că am stat de vorbă cu medicul care este la Lourdes, locul de pelerinaj din Franța al catolicilor, unde au loc foarte multe vindecări, prin mijlocirea Fecioarei Maria. Unele sunt miraculoase, altele nu. E o comisie de medici - doar ei pot da un verdict. Doctorii nu spun că e miracol, spun doar dacă nu au o altă explicație medicală.
„Este foarte mare ispita de a-l căuta pe Dumnezeu doar prin miracolele acelea care nu se explică”
Preotul Francisc Doboș. FOTO via Facebook
Astăzi mai contează miracolul în sine, atestat medical sau rezultatul simbolic al sanctificării sau beatificării? Pentru că pot să cred doar în medicină, nu și în miracole.
Miracolul este important pentru Biserică. E ca și cum așteptăm acel bip sau semnal Morse din Cer care să spună: da, noi am găsit acea corespondență. Asta este calea canonică a Bisericii, pentru că au nevoie de un miracol de la cineva care nu a murit martir. Pentru un martir (de exemplu episcopii martiri din România) nu e nevoie de miracole. Se consideră că dându-și viața pentru Hristos este în sine un miracol.
Dar, pentru cineva care nu a murit dându-și viața sau nu i s-a luat viața în formă violentă, pentru că a crezut în Dumnezeu, aici este nevoie de un semn venit din Cer. Este foarte mare ispita de a-l căuta pe Dumnezeu doar prin miracolele acelea care nu se explică. Și să fugim repede la locuri de pelerinaje, fără să ne dăm seama că-l avem pe Dumnezeu chiar și-acasă. Adică să căutăm să punem noi mâna pe Dumnezeu și să nu ne dăm seama că, de fapt, Dumnezeu pune mâna prin viața noastră, prin familia noastră. De multe ori nu reușim să deschidem ochii și aici este important un astfel de model. Să mă facă să deschid ochii acasă, în București, fie și în fața calculatorului.
Când va face Biserica Catolică pași mai mari, scriptici, înspre minoritățile sexuale? Vorbim de mileniali și de generațiile care vin, din ce în ce mai progresiste. În fața acestor generații, când va reuși Biserica Catolică să se adapteze?
Doctrina Bisericii e cea cunoscută, nu inventăm noi nimic. Asta nu înseamnă că noi ne apucăm să judecăm sau să condamnăm pe cineva. Să nu luăm noi locul lui Dumnezeu. Nu înțelegem, nu știm de foarte multe ori ce se întâmplă cu noi, ce se întâmplă în sufletul celorlalți. Asta nu înseamnă nici că ceea ce este la modă astăzi trebuie să devină normă pentru Biserică. Nu mergem după modă. Tot ceea devine obligatoriu pentru o societate nu devine obligatoriu și pentru credință.
Nu încerc să intru într-o dezbatere. Dar, de exemplu, întreruperea de sarcină din anumite motive nu este o chestiune la modă, după cum știți. În anumite condiții lucrurile trec de granița de „la modă” și devin probleme sociale ale contemporaneității.
Ceea ce este viață este viață, fie că o recunoaștem sau nu. Trece dincolo de intenție, de motive, când e vorba de întrerupere de sarcină. Este o altă viață. Citisem zilele trecute un exemplu în acest sens: o mamă rămăsese însărcinată imediat ce avea un prunc în brațe. Nu avea încă un an și a rămas însărcinată și s-a dus la medic să avorteze. Și medicul respectiv i-a zis, „păi, alege între cei doi, dacă ți-e greu”.
Ca să înțelegem, când e viață, fie că este în afara uterului sau că este înăuntru, e tot o viață. Tot o alegere se face.
Rezumând întrebarea: în următorii ani sau pe parcursul vieții noastre vom mai vedea decizii ale Bisericii Catolice care vor revoluționa dogma?
Dogma nu se va revoluționa, se va ilumina, din interiorul ei. Ne putem da noi seama: „ah, deci o aveam înăuntru, dar poate nu văzusem noi bine!”. Asta nu înseamnă că se schimbă. Dacă este spre viață și spre viață divină, cu atât mai bine. Asta nu înseamnă că amestecăm viața cu moartea sau păcatul cu virtutea. Oricât ne învârtim noi și oricât de moderni devenim, nu putem cosmetiza aici.
Dau un exemplu lugubru: un mort atunci când este în coșciug, oricât am încerca, este tot mort. Nu se va schimba condiția lui. Dar noi, trăind în această lume, avem trăirea în Hristos. Ce înseamnă? Că murim ca să înviem. Și asta schimbă percepția.
Și acum mă întorc la Carlo: a murit de leucemie. A învins moartea cu o seninătate și cu o viață spirituală, am putea spune, extraordinare, pentru un adolescent. Și ăsta să devină criteriu: că în viața noastră este moarte, dar să nu rămânem acolo. Să murim și să înviem zilnic. La sens, la bucurie, la iertare, la alegere.
Carlo Acutis, în vârstă de 15 ani la momentul decesului, a fost beatificat în 10 octombrie, la Assisi, oraș din centrul Italiei (locul nașterii sfântului Francisc de Assisi). Mormântul său de sticlă va rămâne deschis pentru venerare până în 17 octombrie.
Alex Olaru este jurnalist al postului de radio RFI.
4
11
