Srre are 21 de ani și a plecat acum trei ani din Siria. A stat în Turcia până acum o săptămână, când au ajuns acolo fratele mai mic și prietenul cel mai bun.
Înainte de război, au locuit lângă mare, așa că s-a hotărât să înoate până în Grecia, oricum nu aveau bani să traverseze toți trei, și-a trimis doar fratele pe barcă. Îmi arată pe ecranul telefonului – 3 kilometri jumătate. Nu pare mult, dar a durat patru ore să ajungă la mal.
Sunt cu toți trei în Horgos, la granița cu Ungaria. Au plecat dimineață din Belgrad și în noaptea asta plănuiesc să treacă granița. Odată cu ei, câteva sute (mii?) de refugiați fac aceeași alegere.
Mă întreabă cum e vremea în Belgia, îi e teamă că ninge și plouă prea des. Are prieteni acolo, speră să ajungă la ei cât mai repede. Budapesta, Viena, Munchen, Bruxelles. Sună exact ca city break-urile pe care le promovează agențiile de turism.
Autobuzele și taxi-urile vin la fiecare sfert de oră. Parchează în fața căii ferate, peste drum de mașina poliției.
Îmi vin în minte discuțiile cu voluntarii pe care i-am întâlnit, poate un prim pas ar fi ca Europa să nu se mai uite în altă parte, să nu mai obligăm mii de oameni să traverseze mări cu bărci care se scufundă și să treacă granițe prin întuneric, pe cine ajută toată nebunia asta?
Așteptăm deja de mai mult de o oră. Un bărbat îmi vorbește într-o limbă pe care nu o înțeleg, îmi ia sticla de apă din mână, bea jumătate și mi-o dă înapoi.
Khalil mă trage deoparte: “not sirian, iraqi, bad people”. Mă uit în jurul meu. Unii, mai curajoși, au plecat deja, alții își formează grupurile, nimeni nu traversează singur.
Srre îmi arată un mesaj de la un prieten care a ajuns, îl roagă să fie foarte atent la traficanți, să nu plece cu oricine.
E stresat, îl înțeleg, mă gândesc ce decizii luam eu la 21 de ani. Ne lipim până la urmă de un grup de 10-12 oameni, copii, bărbați și femei, și plecăm.
Mergem mult pe calea ferată. Din spate vin alte grupuri, ne depășesc, se vorbește în șoaptă, copiii nu suflă o vorbă.
Îi văd pe umerii taților și mă întreb ce e în mintea lor, ce cred ei despre fuga asta care le decide viitorul și care nu se mai termină.
E din ce în ce mai întuneric, luminile orașului au rămas mult în spate. Ne oprim des, ne punem la pământ, ne ridicăm din nou.
Doi bărbați și-au asumat rolul de leader, se uită la telefoane, discută în șoaptă cu alte grupuri, ne numără la fiecare oprire.
E o atmosferă ciudată, ireală, aștept să apară cineva, de undeva, să îmi explice totul, să înțeleg cum s-a ajuns aici.
Nu apare nimeni, văd doar umbre, ghicesc drumul, ieșim de pe calea ferată, suntem într-o livadă cu copaci aliniați frumos, la dungă.
Sărim peste un șanț, avem în față câțiva metri de plante dese și înalte, mai înalte ca noi, or fi urzici? Ferigi? Nu contează, mă feresc, îmi trag gluga pe cap, mergem mai departe.
Îmi blestem telefonul fără baterie și întreb în șoaptă, dar nimeni nu știe dacă suntem deja în Ungaria. Jumătate de kilometru mai încolo, e clar: suntem fix la graniță.
O mașină de poliție a sârbilor are farurile aprinse, doi fotografi trag în rafală, oamenii vorbesc deodată tare, totul e invers, unde e punctul culminant pe care îl așteptam, nu știu ce să înțeleg din “vama” asta informală.
Văd celebrele rotocoale de sârmă ghimpată ale ungurilor, undeva la trei-patru sute de metri mai încolo patrulează leneș poliția maghiară, o lanternă sau un reflector se învârte, evitând parcă refugiații.
Pe lângă noi trec câțiva localnici, râd, cred că se îndreaptă spre casă.
Mă simt fix ca în The Truman Show, o mare piesă de teatru, un decor, polițiștii se prefac că păzesc, noi ne prefacem că ne pasă și comentăm de pe margine, ne uităm la ei cum le curge adrenalina prin vene.
Grupul continuă însă să ia în serios totul, trecem de graniță și o luăm de la capăt cu așezatul și ridicatul, cu pauzele fără nici un sunet, cale ferată, porumb, câmp, suntem în Ungaria, “the danger is not over” îmi suflă Srre.
Mă uit la el și mă gândesc dacă va fi vreodată “over”. Brusc, văd departe luminile verzi aleOMV-ului lui Makoși îmi zic că e de bine.
Din lanurile de porumb se aud foșneli, ne lăsăm iar la pământ, erau doar “taximetriștii”, genul de șoferi pe care îi eviți în București, “taxi, taxi, Budapest”, Europa e ocupată cu discuțiile, barcagiii turci și samsarii sârbi și maghiari nu.
Mai întâi le iau banii refugiaților, după aia îi pot disprețui liniștiți.
Mă despart de grup, rămân o vreme pe câmp, apoi plec pe jos spre Serbia. Din când în când, în fața mea se aud șoapte și apoi câteva umbre traversează în fugă. Mai au două-trei granițe și se vor opri. Cred.
0
12
