Interviu/ Din preajma lui Ion Iliescu, scriitoarea Carmen Firan a ajuns in PEN Clubul din New York si in Comitetul American de Hipnoterapie

de Ion Zubascu    
Marţi, 27 mai 2008, 7:32 Actualitate | Cultură


Carmen Firan
Scriitoarea Carmen Firan ar putea fi ea insasi personaj intr-un roman de mare succes, avand o biografie fabuloasa, care a purtat-o dintr-un sat al judetului Ialomita, unde era profesoara de matematica, in preajma disidentului Ion Iliescu, inainte de 1989, dar si dupa ce acesta a ajuns presedintele Romaniei. Stabilita acum in America, membra in PEN Clubul din New York si in Comitetul American de Hipnoterapie, scriitoarea isi rememoreaza destinul cu luciditate si curaj, in interviul pe care i l-am luat in preajma implinirii varstei de 50 de ani.




Revolutia fusese o farsa jucata impecabil


Ion Zubascu: Ai o biografie cu totul iesita din comun. De la Ion Iliescu, din Europa de Est, la Asociatia Nationala Americana de Hipnoza! Totul pare halucinant. De cate ori ti-ai schimbat identitatea? Ce a ramas pana la urma?

Carmen Firan.

:
Acum ca insiri toate fazele astea ale existentei mele si mie mi se pare halucinant. Dar, pe de alta parte, si normal. Exista insa motivatii mult mai simple decat pare: facultatea de matematica am urmat-o pentru ca as fi vrut sa fac fie franceza, fie regie de teatru, dar parintii m-au avertizat ca voi muri ca profesoara de franceza undeva la tara, ca la regie n-am sanse si ca o facultate mai tehnica mi-ar da mai multe posibilitati de a ajunge la oras.

N-a fost sa fie asa. Cum urmasem o clasa speciala de matematica in liceu, am dat la matematica si am intrat. Orice veste buna poate sa aiba insa urmari proaste. Cand am terminat eu facultatea, in 1981, Ceausescu a decretat orasele mari inchise (cu o zi inaintea repartitiei noastre), asa ca am ajuns sa culeg porumb si gogosari pana tarziu in noiembrie in comuna Ileana, judetul Ilfov, apoi am fost suplinitoare cativa ani in Volunatari, si in cele din urma am avansat in Colentina.

 
Carmen Firan a absolvit Facultatea de Matematica din Craiova, fiind profesoara in localitatile Ileana ( Ialomita), Voluntari ( Ilfov) si Bucuresti ( 1984-1986);

Redactor doi ani (pana in 1989) la Editura Tehnica, a disidentului pe atunci Ion Iliescu, apoi redactor sef-adjunct la cotidianul “Dimineata”, al aceluiasi, devenit presedintele Romaniei;
Secretar executiv la Fundatia Culturala Romana, pe vremea lui Augustin Buzura (1991-1997);

Director adjunct la Centrul Cultural Roman din New York (pana in 2002), cand se decide sa ramana in America;

Membra a PEN Club-ului new-yorkez, a Comitetului American de Hipnoterapie, dar si a Asociatiei Nationale Americane de Hipnoza;

A publicat numeroase volume de versuri in tara, dar si in SUA, scrie proza in engleza, coordoneaza antologii de poezie americana si romana, apreciate atat in Romania, cat si in America.
 
 
In 1986, Iliescu - pe vremea aceea la Editura Tehnica - m-a angajat redactor in urma unui concurs, pe un post liber despre care am aflat intamplator de la Passionaria Stoicescu. Publicasem deja patru carti si colaboram frecvent la revistele literare, dar de data asta matematica mi-a fost mai de folos. Megeam diminetile pe aleea spre Casa Scanteii, cu Lenin pe piedestal, in stanga, si eram foarte mandra ca scapasem de naveta si ca ajunsesem in sfarsit intr-un loc unde cel putin erau redactii de edituri si reviste, vedeam scriitori si ziaristi…si puteam lua de la bufet o data pe saptamana unt, oua, poate chiar si branza.

Locuiam la Bucur Obor, aveam un copil mic si ne descurcam greu, radeam etichetele de pe sticlele goale de apa minerala o data pe luna si le vindeam invadati de un sentiment glorios. Paradoxal, eram insa fericiti. Faceam naveta, dar aveam timp si sa citesc, si sa scriu, si sa merg la teatru, si la reuniuni literare, traia Nichita, era viata in Bucuresti, chiar daca nu bagam de seama. Imi gasisem o forma de supravietuire.

Iliescu facea o figura buna pe atunci, parea luminat si susoteam pe culoarele editurii cu Zigu Ornea si Victor Masek ce grozav ar fi sa avem un presedinte ca asta. A venit Revolutia si visul ni s-a indeplinit. Dupa inscenarea (nici acum nu stiu ce a fost) din 12 ianuarie, cu Mazilu pe tanc, eu am aparut la televizor vorbind emotionata in favoarea lui Iliescu, cu care lucrasem, nu? Si mi se parea providential.

Au urmat luni de confuzie, in care entutziasmul meu prostesc era dublat de premeditarile celor care stiau bine ca revolutia fusese o farsa care ni se jucase impecabil. Am luat partea buna, rezultatul conta, scapasem de Ceausescu. Am scris si o carte, mult mai tarziu, Farsa, doar ca sa ma eliberez de sentimental jenant de a ma fi lasat pacalita.

Eram insa tanara, nepriceputa in ale revolutiilor, bucuroasa ca picase un sistem despre care eram sigura ca avea sa-mi supravietuiasca, extrem de naiva, asa m-am trezit la Dimineata ca musca-n lapte, deliram, probabil penibil, despre schimbare (cel mai nedorit cuvant de catre cei care simulau bucuria caderii comunismului, de teama de a nu fi inlaturati din noul joc al puterii).

Eram idealista si cu siguranta le paream caraghioasa. Dupa cateva luni, vechii elefanti iesiti de la naftalina si reinsinuati la putere au reusit sa-mi spulbere definitiv iluziile, m-am ingrozit de adevaratele jocuri din spatele usilor si ecranelor, imi era ciuda, rusine si lehamite, am demisionat de la acel ziar inceput in zilele de dupa revolutie cu banii nostri personali, de la partile sociale (revolutia cerea sacrificii si generozitate, nu? simt comunitar…groaznic, cand imi amintesc si azi mi se face greata), ziar degenerat apoi deplorabil.




Victima a ratacirii postrevolutionare?


Ion Zubascu: Pana si tu, care ai fost in preajma Puterii iliesciene de atunci, te consideri o victima?

Carmen Firan: Am ramas fara serviciu, repudiata de toti, injurata de Romania Mare (si tare pe vremea aceea), ironizata de breasla pentru ratacirea din acele luni postrevolutionare, asa ca acei care la inceput ma cautasera in speranta ca pot pune o vorba buna pe langa Iliescu pentru ei, acum ma evitau prudenti, nu voia nimeni sa se lege la cap, angajandu-ma undeva, unii de teama ca l-ar supara pe Iliescu, altii ridicand din nas nobili.

Mai treceam si printr-un divort, orice s-ar spune, eveniment traumatizant, depresia pandea la usa cu gura cascata, dar am avut puterea sa n-o las sa intre. Am avut atunci revelatia perversitatilor libertatii, o lume rasturnata inca o data, valori amestecate grosolan pe noile criterii politice, cand era suficient sa ai o amnezie sau sa sari la timp in barca potrivita pentru a-ti mistifca trecutul si curata biografia din mers, cat sa corespunzi cerintelor ingerilor nascuti peste noapte.

Ingeri care cu o mana faceau gesture justitiare si cu alta isi umpleau buzunarele. Mai trist era ca nu mai speram si nu mai asteptam nimic. Ceausescu picase, ce sa mai astepti? Iar noii veniti isi cimentau sederea invocand greaua mostenire. Vorbind de singuratatea cea rea, din afara, da, atunci i-am simtit gheara rece pe umar.

Le sunt recunoscatoare celor care m-au ajutat atunci, lui Nicolae Manolescu, care mi-a oferit o rubrica permanenta la Romania literara, Cronica mondena, si ambasadorului Israelului, Zvi Mazel, si sotiei lui, Michelle, prieteni minunati de care am ramas legata pana azi (m-au vizitat anul trecut la New York).

In cele din urma, Augustin Buzura - care tocmai fusese numit presedintele Fundatiei Culturale Romane si avea nevoie de oameni - m-a angajat ca redactor la editura in curs de formare, condusa de Cornel Popescu…Drum lung si anevoios pana sa ajunga la o structura valabila, si la fel pentru mine, care reincepeam sa-mi restabilesc entuziasmu, de multe ori din nou in afara realitatii…La Fundatie am ajuns pana la urma sa ma ocup de ceea ce-mi placea, reviste si editura, au fost cativa ani buni, pe vremea aceea era o placere sa fii sub acelasi acoperis cu Dilema si Lettre Internationale, cu scriitori si ziaristi de prima mana, organizam intalniri internationale, era interesant.

Lucrurile bune nu tin insa prea mult… In 1997 am ajuns ca director de programe la Centrul Cultural Roman din New York, alt inceput, alte voci, alte incaperi, nu tocmai binevoitoare. New Yorkul compensa insa totul si orice, iar eu decisesem sa cred in legea compensatiilor. M-a rasplatit. Am avut si noroc.

Am intalnit oameni extraordinari, mi-am facut repede prietenii solide, mi-au aparut primele carti in engleza, am fost primita in PEN American Center, in Societatea Poetilor Americani, mi-am obtinut green cardul dar, cel mai important si neasteptat, in tot acest timp de inceput, intr-o lume straina, am simtit mereu pamantul solid sub picioare.

Totul era diferit si parea mult mai usor decat in lumea din care veneam. Cum sa nu crezi atunci ca asta e locul tau? M-au ajutat figuri grozave, ca Rosita Fanto, Isaiah Sheffer sau Andrei Codrescu, le sunt recunoscatoare si traducatorilor mei, Julian Semilian, Dorin Motz si Adam Sorkin. Dupa un timp, am mai vrut sa invat ceva, mi se parea folositor pentru scris, am luat cursuri de hipnoza clinica si am ajuns “certified hypnotherapist”.

Suna mai spectaculos decat e in realitate. La scris nu m-a ajutat prea mult, dar m-a apropiat de unele adevaruri intuite, o experienta interesanta spre autocunoastere. Ma intrebi de cate ori mi-am schimbat identitatea? Nu mi-am schimbat-o, cred doar ca i-am adaugat de fiecare data cate ceva. Toate raman. Le recunosc, mi le asum. Propria viata nu m-a stanjenit niciodata, am fost poate uneori stanjenita de anumite etape sau momente, dar nu cat sa ma scap din brate.

Am o duiosie pentru erorile mele si o intelegere pentru imprudenta. Cu varsta le-am extins si asupra celorlalti (nu stiu daca din toleranta sau indiferenta).

Pentru mine, acasa inseamna la New York


Ion Zubascu: Din anul 2002 te-ai stabilit in SUA. Ce au in plus singuratatile din America fata de singuratatea de acasa, din Romania? De ce ai ales America (un volum al tau se numeste chiar “Locuri de trait singur”)? Ce te-a facut sa parasesti tara natala?

Carmen Firan: Singuratatile nu au pentru mine referinte geografice.

Si le caut, pe deasupra. La rece, in America ma simt de altfel mai putin singura decat m-am simtit in Romania. E un loc pe care mi se pare ca-l stiu si ca-l controlez mai bine decat spatiul natal. Poate suna paradoxal la prima vedere, dar aici ma simt cumva protejata si sigura pe mine, fara sa fiu nevoita sa disimulez nimic pentru a fi luata in serios si nici sa ma feresc a ma arata asa cum sunt, la adapost de suspiciuni, judecati de conjunctura, false ori superficiale.

Un loc mare, generos, in care nu ma simt inghitita ci, dimpotriva, mi-am gasit identitatea. Cu singuratatea am o relatie buna. Am fost norocoasa sa nu am parte de singuratati impuse, ci sa mi le pot alege (sau inventa), cat sa ma tina conectata cu o stare creatoare benefica. Mai cred ca singuratatea e legata si de o anume libertate interioara, in sensul ca daca te simti liber si sub control, iti poti permite sa fii singur si sa faci ceva cu singuratatea ta.

De ce America? Pentru toate astea si in plus pentru ca New Yorkul mi s-a relevat din prima secunda cand am ajuns aici ca fiind locul meu. Iubesc orasul asta si ma simt solidara cu destinul lui si parte din energia lui molipsitoare . Am chiar sentimentul ca am mai trait cel putin o viata aici, altfel nu as fi recunoscut totul atat de usor si nu as fi fost recunoscuta cu atata naturalete. E interesant ca mentionezi volumul meu Locuri de trait singur, o carte trecuta neobsevata in Romania, ca multe altele, nimic nou si nici suparator.

Locurile acelea erau insa cele natale. Nu mi-am intuit plecarea definitiva si nici nu am premeditat-o, ceea ce inseamna ca alegerea mea de a trai la New York este parte dintr-un destin pe care l-as numi natural, sau cel putin asa il simt. Mai ales ca dupa ce mi-am obtinut green cardul, sau - mai bine zis - in timpul procesului de naturalizare, l-am intanit si pe actualul meu sot, inca un semn ca alegerea a fost cea buna.

Nu am plecat din Romania nici din ratiuni politice, nici economice. S-a intamplat sa fie asa. Exista si intamplari fericite. La intrebarea Ce te-a facut sa parasesti tara natala? Poti sa-ti mai raspund si asa: Instinctul. Inspiratia. Vin cu placere in fiecare an in Romania dar ma bucur sa stiu ca ma intorc la New York. Acasa pentru mine inseamna aici.

In SUA, un scriitor isi face loc prin valoare


Ion Zubascu: Ai coordonat aparitia in Romania, impreuna cu Paul Doru Mugur, a antologiei “Locul nimanui”, care include 36 de poeti americani contemporani. Ce fel de poezie se scrie acum in SUA si carui public i se adreseaza? In ce faza se afla postmodernismul american si spre ce tinde?

Carmen Firan: Am publicat in Romania una din multele posibile antologii de poezie americana, care nu are intentia sa sintetizeze nenumaratele curente actuale, ba chiar exprima tendinte recunoscute ca fiind “impotriva curentului”, intr-un fel mai apreciate decat poezia premiata, de podium, incuajata de programele de “creative writing”, din cadrul universitatilor sau de reviste conventionale.

Multi din poetii din acea antologie mi-au dat dureri de cap, altii mi-au placut. Au fost puse alaturi voci diverse, care sa reprezinte si formula incomprehensibila, si pe cea a derizoriului cotidian, si moda detaliului intimist, si fronda politica mascata in discurs absurd, din dorinta de a pune alaturi cat mai multe mostre ale antilirismului poeziei americane de azi. Interesant este ca poezia cea mai buna, sau care mie imi rezoneaza asa, este scrisa de poeti veniti din alte culturi.

Poate nu intamplator, poetul laureat al Americii pe anul trecut este Charles Simic. Ceea ce inseamna ca, in sfarsit, ei isi gasesc si recunoasterea oficiala. De altfel, acum lucrez impreuna cu doi poeti americani si cu Andrey Gritsman (emigrant din Rusia) la editarea unei antologii intitulata Stranger at Home (Strain acasa), care va reuni poeti emigrati in America in ultimele doua decenii. Oricat ar parea de ciudat, poezia are audienta aici.

Exista nenumarate edituri mici (independente) care publica poezie buna, in mod constant. Saptamanal se organizeaza seri de poezie in lectura autorilor, in multe spatii din toate orasele mari si mici, in librarii, universitati, baruri, centre artistice. O carte se lanseaza aici nu de catre critici, ci chiar de autorul ei, el este cel care o poate impune sau inmormanta cu propria lui voce. Cercurile literare sunt mici dar au autoritate, scriitorii se cunosc intre ei, se intalnesc in diverse ocazii, se sustin, exista o solidaritate de casta pe care nu am cunoscut-o in Romania.

Am beneficiat si eu de acest sistem al respectului pentru un autor, care presupune recomandari spre publicare, includerea in antologii, propunerea pentru burse de creatie, invitatii la workshopuri si evenimente literare. In Romania functioneaza mai degraba dominatia unor grupuri influente care centralizeaza puterea pe piata culturala. In America puterea este difuza, nuantata, cercurile cu autoritate instaurata pot face oricand loc unui autor nou de valoare, isi propun mai degraba sa stimuleze decat sa distruga, critica literara semnaleaza in special reusita, fara intentii vicioase.

Refuzul apartenetei la un anumit grup nu este amendat, valoarea nu se judeca pe criterii biografice ori de generatie, nici pe antipatii, nu se platesc polite personale prin atacuri mascate asupra operei unui autor. Nu incerc sa idealizez sistemul american, spun doar ca e vorba de o alta mentalitate, alte tipuri de reactie si mize. Arta nu este folosita aici ca (inca) o arma pentru a se confrunta interese si orgolii.

Andrei Codrescu a facut un gest extraordinar

Ion Zubascu: Antologia “Born in Utopia/ Nascut in Utopia” (lansata si in Romania, in 2006) a aparut in SUA cu o prefata a lui Andrei Codrescu si o postfata semnata de Nicolae Manolescu si Virgil Nemoianu. Ai ecouri cum au fost receptati cei 66 de poeti romani tradusi (inclusiv contemporani)? Cum se vede cultura romana din SUA?

Carmen Firan: Au aparut multe cronici si semnalari, toate favorabile, in reviste de specialitate, academice sau literare, cea mai recenta in Poetry Project, editata de faimosul centru artistic new-yorkez St.

Marks Church, unde se manifesta cei mai importanti poeti americani. Antologia a avut vizibilitate si pentru editori, ca dovada ca vor aparea anul viitor trei volume de poezie ale unor autori romani selectati de edituri, in urma descoperirii lor in aceasta carte. Alti poeti romani au fost selectionati pentru a fi inclusi in antologii, una dintre ele foarte ambitioasa, reunind in cateva volume cei mai importanti poeti ai lumii din secolul 20.

Andrei Codrescu a facut un gest extraodinar, editand un supliment intreg dedicat antologiei si poeziei romanesti in American Poetry Review. Marturisesc ca m-am ocupat destul de mult, impreuna cu Doru, sa promovam cartea, am organizat multe lansari si recitaluri, am trimis-o la reviste, critici, scriitori, biblioteci, un rol mare l-a avut si editorul Ed Foster, care s-a dedicat impecabil distributiei tirajului, practic acum aproape epuizat.

Cultura romana incepe sa se vada in America, gratie si cinematografiei dar si unor artisti care, prin reusita lor personal, atrag atentia asupra culturii din care vin. Si nu sunt putini. Dar vorbim de un continent, totusi, in care chiar si valorile culturii americane au un impact limitat…Interesant este ca aici nu avem nici un complex al “artistului roman”, cum inteleg ca se intampla in Europa, sau se deplange mereu la Bucuresti.

Aici nu suntem o “cultura mica”, pentru ca oceanul le face pe toate sa para mici. Am o mare pofta de viata si scris

Ion Zubascu: Continui sa publici literatura in paralel, atat in SUA, cat si in Romania. Cum reusesti sa faci atatea lucruri, impacand extremele de multe ori?
Carmen Firan: E o intrebare flatanta pentu ca eu ma simt mereu vinovata ca nu fac cat as vrea, ma si risipesc in New York, tentata de evenimente culturale, mondene, si cu prieteni sau relatii sociale petrec mult timp, mai si calatoresc destul de des, dar din toate astea e adevarat ca imi trag si energie pentru scris.

Incerc sa impac, cum spui, nu neaparat extremele, ci tentatiile sau uneori obligatiile. Nu sunt prea disciplinata, desi poate las impresia, as fi scris mai mult daca as fi stiut sa renunt sau sa refuz la timp anumite angajamente in care am intrat uneori din politete. Imi tot propun sa-mi organizez timpul mai bine si mai egoist, dar sunt multe lucruri care nu-mi reusesc. Mi se pare ca mai am timp, inca nu inteleg ca lumea numarul acela 50, pe care mi-l invoci. Dar poate sa fie un pretext bun, pana la urma…

Ion Zubascu: Ai un volum recent de eseuri numit “Puterea cuvintelor” ( recenzat admirabil de Grete Tartler, in “Romania literara”). Care e puterea cuvintelor tale?
Carmen Firan: O intrebare vaga la care, daca as avea timp, (paradoxal?), ar trebui poate sa-ti raspund concret. Adica sa gasesc cuvantul potrivit care sa exprime puterea nevazuta. Nu-l am. Promit sa-l impatasesc cu tine daca il voi afla vreodata.

Si daca nu va fi prea tarziu. Tot ce stiu acum e ca te poti juca oricat cu cuvintele, recunoscandu-le insa norma predictionista si magica, respectandu-le rotunjimea primordiala prin care s-a pus capat haosului, si protejandu-le misterul. Cuvantul e timp prin definitie, inceputul si sfarsitul, asa cum divinitatea a creat lumea rostind-o si la urma s-a autodefinit acoperindu-se cu ea insasi:”sunt ceea ce sunt”.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















4118 vizualizari

  • +1 (1 vot)    
    reinventarea rotii (Marţi, 27 mai 2008, 7:52)

    Bettina Craxi [anonim]

    va imaginati cam ce e doamna daca a fost ajutata ,somera si romanca ,de ambasadorul Israelului ? iar din hipnoza si poezie se fac bani seriosi in SUA !
  • +1 (1 vot)    
    america (Marţi, 27 mai 2008, 8:58)

    gog [anonim]

    daca a fost fana lui ilici, de ce a plecat in america? trebuia sa se duca la moscova
    • 0 (0 voturi)    
      Dilema (Marţi, 27 mai 2008, 15:31)

      Pita [anonim] i-a raspuns lui gog

      Oare ce-i face pe oameni sa scrie pe bloguri dupe ce citesc un articol cand de fapt nu au nimic de spus (inteligent)? Intrebarea mi se adreseaza si mie care m-am oprit din pauza de masa ca sa scriu acest mesaj dar am fost iritat de "opiniile" de mai sus.
      • -1 (1 vot)    
        raspuns la intrebarea lui Pita (Marţi, 27 mai 2008, 16:54)

        izabriza [anonim] i-a raspuns lui Pita

        te intrebi de ce unii oameni simt nevoia sa raspunda, sa-si dea cu parerea chiar daca nu au musai ceva de zis... eu zic ca asta e o meteahna nationala, toti simtim nevoia sa ne dam cu parerea... sa ne aratam inteligenti. si dupa cum se vede mai sus, cea mai usoara metoda e sa criticam succesul cuiva (cu atat mai mult cu cat vorbim aici de succes imens in SUA)! asta e o mare problema la noi... nu ne putem bucura de reusitele altor romani pentru ca... pentru ca avem sentimentul ca ne-au parasit; au plecat in SUA si spre rusinea noastra, americanii ii considera geniali cu toate ca noi n-am stiut sa-i descoperim si sa-i incurajam.
        • +1 (1 vot)    
          pupincurismul in floare !Pita @ Izabriza (Marţi, 27 mai 2008, 17:31)

          bettina craxi [anonim] i-a raspuns lui izabriza

          daca taceati filozoafe ramaneati !comentam pentru ca ne vine greu sa credem in minuni -o securista de scoala noua trimisa sub acoperire in SUA cu sarcini obscure in mediile intelectuale (auzi -poeti americani !)
          daca era ceva de capul e-i in afara de a trimite un mesaj "-inca sunt amica cu evreii respectivi pe care ii lucram informativ-" as zice -tot ce a crescut la umbra marelui Ilici Iliescu miroase a hoit !
          • -1 (1 vot)    
            bettina a dormit foarte prost (Marţi, 27 mai 2008, 18:12)

            izabriza [anonim] i-a raspuns lui bettina craxi

            toti avem zile bune si zile rele! bettina tocmai trece printr-o zi mai proasta... asta nu-i motiv sa ne suparam pe ea! doar ca... celebra "daca taceai filosoafa ramaneai" era mai bine aplicata in cazul ei, nu credeti? teoriile astea cu securistii care au devenit mai multi decat noi mi se par absolut gaunoase si total rupte de realitate. dar... fiecare e liber sa aleaga cu ce se hraneste; unii o sa moara de batranete si altii de nervi!
            • +1 (1 vot)    
              si fusul orar rade de voi (Marţi, 27 mai 2008, 20:30)

              Bettina Craxi [anonim] i-a raspuns lui izabriza

              ajungi la Centrul cultural roman din NY doar ca esti profesoara de matematica si ai lucrat -sau l-ai lucrat-pe Iliescu ?exact ca in casul 'ambasadoarei "Vulpe din Mexic alta loaza , saracele naive, trebuie sa va reparati onoarea cu ceva mastica - ca si cum cu poetii americani tradusi in Romania se scoate vreun ban de la necajitii care nu il citesc nici pe Marele Alb Paunescu !
  • -1 (1 vot)    
    Putina luciditate (Marţi, 27 mai 2008, 17:53)

    mirador [anonim]

    Iza Briza are dreptate, daca dna Firan ar fi ramas in Romania, ar fi fost considerata pana in vecii vecilor "fana lui Iliescu", asa cum s-a exprimat dl gog, de mai sus. Asa, s-a dus in SUA si s-a afirmat din toate punctele de vedere, facand si mari servicii culturii romane, prin antologia de literatura tradusa in America. Sunt convins c-a ajuns pe langa Iliescu, inainte de 89, pentru ca Bucurestiul era inchis, nu puteai intra fara buletin de capitala. Poate ca Iliescu a fost o portita de a intra in capitala fara buletin. Apoi, dupa revolutie, toata lumea s-a bucurat de caderea lui Ceausescu, cine a stiut ca revolutia a fost o farsa, cum zice doamna Firan. Important mi se pare ca scriitoarea Firan isi evalueaza acum biografia cu luciditate , cum putini sunt in stare s-o faca. E de admirat, din acest punct de vedere.
  • 0 (0 voturi)    
    Scoala Generala Nr. 2 Craiova (Marţi, 27 mai 2008, 18:54)

    geekoo58@yahoo.com [anonim]

    1964-1972 SG 2 CRAIOVA
    Director C. Bajan
  • -1 (1 vot)    
    Raspuns pentru Bettinuta (Miercuri, 28 mai 2008, 10:32)

    zalion [anonim]

    Draga Bettinuta Craxicuta, cred ca ti s-au urcat securistii la cap. Desi vad ca stii ceva, se pare c-ai uitat ca multe inteligente fasciste au fost recuperate atat de SUA, cat si de URSS, unde au lucrat din greu pentru progresu' omenirii, la fel cum multe prostituate din Europa, emigrate in Australia, au ajuns mame eroine si matcile morale ale noului continent. De ce sa nu dam o sansa oricui. Decat sa strigi la nesfarsit: securistule! -mai bine pune-l la treaba si daca face bine omenirii, bravo lui! Grav e cu cei care fac si acum in libertate acelasi rau pe care l-au facut si pe vremea comunismului, si nu s-au trezit nici dupa 18 ani, cum e Vadim, folku&porcu s.a. Cartile dnei Firan sunt prefatate de Nicolae Manolescu, Andrei Codrescu s.a. si apreciate de mari valori ale culturii noastre. Draga Bettinuta, nu te juca cu forfecuta ca faci degetele pe jos!
  • 0 (0 voturi)    
    pai (Miercuri, 28 mai 2008, 11:39)

    baronul stanganbuch [utilizator]

    de aia sint asa adormitoare discursurile lui iliescu, cu asa o consiliera hipno, cum dracu sa fie altfel.
  • 0 (0 voturi)    
    maaaaaaare TI-I gradina (Duminică, 16 ianuarie 2011, 0:39)

    dana [anonim]

    Daca nu-i fudula, nu-i proasta destula


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by