Piața de carte din Romania este in ascensiune si este din ce din ce mai conectată la piețele din Europa si SUA. Cei care dau tonul sunt tinerii. Magdalena Mărculescu, directorul editorial al Editurii Trei, vorbeste despre ce se mai citește astazi in Romania și despre noutătile editoriale cu care vine editura la Gaudeamus.
Cum ți s-a părut anul 2018 pentru piața de carte din România?
A continuat un trend ascendent, un trend pozitiv. De câțiva ani piața de carte funcționează în modul optimist, pe diverse paliere, fie că este vorba de nonficțiune sau de cărți adresate unor domenii specializate, fie că este vorba de literatură. În general, în literatură cărțile care au succes peste tot au aproape întotdeauna succes și la noi. Se dezvoltă foarte bine piața de carte de copii, tot ce ține de educație, dar și cărțile ilustrate sunt practic într-un boom.
Avem ceva cifre, există statistici?
Nu știu foarte bine acum care ar fi statisticile, mai ales că ele nu sunt atât de generoase. Numai că această constatare empirică este evidentă, ea bazându-se și pe feedback-ul editorilor, eu vorbesc aici de o realitate cumva împărtășită de toți, exprimată cu ocazia târgurilor de carte, și nu numai.
Există și o mai bună conectare a pieții de carte, cu piața de carte europeană și americană…
Exact, în primul rând, în materie de literatură americană și anglo-saxonă. Asta este realitatea, în întreaga lume și în Europa, cele mai vândute cărți sunt cele care vin din spațiul anglo-saxon – și asta în detrimentul altor culturi importante și al altor limbi importante, franceză, spaniolă, germană. Pe de altă parte, probabil că existența Internetului, a faptului că astăzi comunicarea se petrece acolo, favorizează cumva o circulație rapidă a informațiilor. Comunitățile de cititori debordează spațiul unei națiuni, cumva vorbim de gusturi comune de lectură, de platforme de pe care se inspiră cititorii. Cititorii tineri, de pildă, ei sunt foarte sensibili, sunt niște barometre. De multe ori vin ei către tine, ca editor, sugerându-ți titluri, trenduri. Trebuie să te ții cumva de ei. Acest lucru se întâmplă poate si pentru că sunt dezinhibați tehnic și informatic – totalmente – cumva ei sunt cei care desemnează trendurile și ți le semnalează.
La voi care a fost cea mai bine vândută carte în 2018?
Categoric, aș spune, cartea lui Jordan Peterson, Cele 12 reguli de viață continuă să domine piața de la Bookfest încoace. Apoi, autorii afirmați din domeniul ficțiunii continuă să rămână pe poziția de frunte. Există această autoare franceză, Agnes Martin-Lugand, pe care cumva am descoperit-o din întâmplare. Am citit prima carte care are un titlu genial, Oamenii fericiți citesc și beau cafea. Ei bine, de atunci am mai publicat câteva romane de-ale ei, este una dintre ascriitoarele preferate ale cititorilor români. Elena Ferrante pe care am publicat-o de câțiva ani, am început cu Prietena mea genială, prima carte din seria de patru romane a căror acțiune se petrece în Napoli. Elena Ferrante este un vârf al listelor noastre de vânzări. De altfel, ultimul roman pe care l-a scris tocmai apare acum, ca noutate la Târg, Zilele abandonului. Cronologic, nu este ultima carte, pentru că după tetralogia napoletană, Elena Ferrante nu a mai scris, așteptăm cu sufletul la gură când va apărea următorul roman, este o carte anterioară acestei serii.
A fost mare competiția ca să obțineți drepturile de autor pentru Peterson?
Da, în cazul lui Peterson da, pentru că el este destul de cunoscut din mediul online, existau cititori care îl urmăreau, fie că erau psihologi, fie pur și simplu cititori pasionați de ce este nou în lumea culturală, și el este un personaj cu foarte multe like-uri și vizionări. Cartea lui Peterson am achiziționat-o printr-o competiție și care a meritat din punct de vedere comercial.
Este foarte ciudat cum se întâmplă lucrurile pe piața de carte. De multe ori, când te duci către autorii în jurul cărora se produc licitațiile cele mai spectaculoase financiar, rezultatul nu e neapărat cel scontat.
Ține mai mult de intuția ta de editor pentru piața românească…
Da, exact, pentru că nu întodeauna pe piața românească ceva prinde imediat. Uneori trebuie să aștepți ani de zile, doi, trei ani, și, ca editor, s-ar putea să nu ai intuiția să stai în spatele autorului respectiv, să-l promovezi constant. Alteori succesul se petrece spontan. Nu am alt exemplu mai spectaculos aici decât Peter Collet, care este autorul pe care l-am publicat acum peste 10 ani de zile cu Cartea gesturilor. E un autor britanic, nu era pe o listă de best-seller-uri în momentul în care l-am achiziționat. Numai că după 2-3 săptămâni am văzut că ni s-a terminat tirajul și din acel moment, practic, se vinde constant. Si explicația este aceea că în momentul respectiv cartea a picat pe un interes al publicului. Nimeni nu a afișat undeva “ne interesează cărți de body-language’. Mai fuseseră publicate înainte, dar atunci a fost momentul. Și-n domeniul crime-fiction am avut o experiență de genul ăsta. Crime-fiction s-a publicat tot timpul, numai că în momentul în care s-a europenizat cumva succesul scriitorilor scandinavi, și Stieg Larson a fost în vârful acestui fenomen de deschidere a literaturii scandinave către circuitul mondial, s-a întâmplat ca și cititorii români să fie pe fază. Era prima data când noi, ca editura publicam o carte de factură polițistă și am avut un succes spontan. Uneori trebuie să aștepți. Piața de carte de copii, în istoria editurii noastre, am încercat încă de la început, de acum 15 ani, cu o serie drăgălașă a lui Chris Riedell, care nu s-a vândut atunci. Am publicat-o după 10 ani, și are un succes constant. Trebuie să prinzi momentul când prezinți o carte, când vorbești despre ea.
Și totuși se citește foarte puțin în România, comparativ cu Bulgaria sau Ungaria.
Așa se zice.
Se observă la valoarea pieței de carte…
…și la cifrele de vânzări. De pildă, cărțile lui Stieg Larson. Am avut o discuție cu editorul maghiar și diferența în număr de exemplare vandute in Romania si în Ungaria era șocant de mare. Populația Ungariei este mai mică decât cea a României, deci numărul de cititori ar fi trebuit teoretic sa fie mai mic.
Și cu toate acestea, piața editorială românească a fost în creștere constantă în ultimii ani. Chiar și raportat la nivel empiric, cum fac eu acum, nu este o iluzie.
Cu ce noutăți vine editura Trei la Târgul de carte? Am înțeles că pentru prima oară publicați o carte a lui Lacan, într-o nouă colecție…
E o nouă colecție, Psihanaliză contemporană. Ne reevaluăm și ne reonorăm începuturile, pentru că editura Trei a început ca editură care publică psihanaliză. Este editura care l-a prezentat pe piața românească, în traducere românească din original, pe Freud, publicându-l după aceea în opere complete. Acum avem această serie nouă de psihanaliză contemporană, tocmai pentru că curentul numit pshanaliză trebuie reevaluat, reinnoit. De la Freud încoace există numeroși teoreticieni care au adus ceva în plus, cumva au adaptat schemele pe măsura variației nevrotice contemporane. În această serie, Psihanaliză contemporană, merită semnalat ca pe un eveniment primul volum din seminariile lui Lacan. Lacan este foarte greu de tradus, este un spectacol lingvistic, de altfel teoria lui se învârte în jurul limbajului, al limbajului pe care îl vorbești, al limbajului pe care inconștientul care este un limbaj, îl vobește. Lacan a fost greu de tradus în limba română. Oricum curajul de a propune opere complete Lacan este mare pentru că trebuie să treci prin tot felul de verificări și acreditări pentru a convinge proprietarii textelor că este momentul să publici Lacan, că posezi traducerile ideale. Seminariile sunt ele însele un spectacol pentru că sunt retranscrieri integrale ale acelor discuții pe care Jacques Lacan le-a avut de-a lungul anilor la Spitalul Sainte Marie, la Ecole Normale, la Sorbona. Primul volum Scrierile tehnice ale lui Freud, este de fapt o reevaluare a maestrului Freud. Lacan face ce-a făcut în filozofie Heidegger, preia gândirea maestrului pentru a o explica, pentru a fi autentic alături de ea, dar în același timp o deplasează și această deplasare care ține de o interpretare este semnificativă. Lacan a fost foarte rezervat față de transcrierea textelor lui pentru că el prin excelență un vorbitor și acorda foarte multă importanță textului vorbit, dialogului, colocviului, faptului că adevărul profund survine în dialogul direct, nu în textul scris, care e un pic înghețat. E un eveniment în limba română si este interesant pentru că apariția în limba ta a unui autor care întotdeauna a fost considerat un autor dificil, te ajută să-ți dai seama că de fapt nu este atât de dificil accesul la text. Este și o deambiguizare, o dezenigmatizare a unui mit pe care nu poți s-o faci decât citind textul propriu-zis.
Am observat că apar foarte multe cărți de știință. Și voi ați publicat "Blues pentru găurile negre" și “Astrofizica". Care e publicul cărților de știință? Părinții le cumpără copiilor?
Cred că și copii își cumpără singuri. Probabil că publicul este undeva între 25 si 45 de ani, publicul cheie. În știință, si mai ales în fizică și în astrofizică, în ultimul timp s-a întâmplat un fenomen foarte interesant. Și anume, o scoatere la lumină, o clarificare a discursului științific. Aș spune că PR-ul care a fost făcut cercetărilor de natură fizică și astrofizică a fost foarte intens și foarte eficient – în primul rând, prin intermediul emisiunilor de popularizare, n-aș spune vulgarizare, aș spune popularizare a științei. Tyson a relatat serialul acela Cosmos, într-o versiune contemporană. Filmele sunt spectaculoase, te uiți la ele aproape ca la o serie polițistă. Ca om obișnuit, faptul că ai acces la ceea ce se întâmplă în laboratoarele de știință, a creat această deschidere către cărțile de popularizare a științei. Pe de altă parte, cei care le scriu, Tyson, Janna Levin, care a scris Blues pentru găurile negre, Helen Czerski, care este o tânără cercetătoare de la University College of London, Michio Kaku, scriu de așa manieră încât te fac să înțelegi mare parte din lucruri sau cel puțin te fac să te simți confortabil în iluzia că înțelegi. Mi se pare un demers extraordinar, mi-aș dori – și poate că se face, dar cu pași timizi – sa se facă așa ceva și în alte domenii, în filozofie de pildă, pentru că ai nevoie de un limbaj pe măsura limbajului comun pentru a putea face acest salt dinspre limbajul comun înspre știință. Tyson este un autor pe care îl vindem foarte bine si asta mă bucură foarte mult. Deja suntem la a treia ediție a Astrofizicii pentru cei grăbiți, sigur este o carte carte s-a vândut peste tot, a figurat în topurile New York Times luni de zile. Ce o face să fie așa, poate și faptul că nu este o carte foarte groasă și că acest titlu îți oferă pașaportul spre încrederea că poți s-o citești, că e o carte pentru tine. Înainte de această carte, noi am scos Moartea într-o gaură neagră, este un volum de eseuri și de conferințe ale lui Tyson, care mie mi se pare fabuloasă, deși este o carte ceva mai mare, este extraordinar de captivantă. Si conferința îți oferă capacitatea să intri într-o anumită problematică. Ultima carte din colectie, “Acum pentru viitor", este Blues pentru găurile negre și alte cântece din spațiul cosmic, care spune o poveste oarecum bizară. Este vorba despre faptul că Einstein in 1916 a avut bănuiala că există unde gravitaționale, el însuși afirmând “or fi, n-or fi". A bănuit că există, dar n-a putut să demonstreze. În ultimii 50 de ani, un grup de cercetători s-a chinuit să demonstreze existența lor și la o suta de ani de la aserțiunea lui Einstein au reușit să demonstreze printr-o mașinărie care înregistrează undele gravitaționale. Este foarte interesant, Blues pentru găurile negre este o poveste ale cărei capitole, de fapt, prezintă, profilurile cercetătorilor care au făcut parte din acest proiect timp de 50 de ani. Cumva o citești și ca pe o mini biografie a respectivului om de știință și înțelegi și cum a contribuit fiecare la această mașinărie cumva sonoră: înregistrează aceste unde care nu se produc decât atunci când în spațiu sunt șocuri foarte mari, de pildă, ciocnirea a două găuri negre. Doar atunci aparatura asta înregistrează la scară liliputană un sunet, un zgomot de fond. Ideea e că prin intermediul acestui observator sonor reușești să reconstitui istoria universului, dar nu imagistic, ci într-un limbaj sonor. Unul dintre cei care au avut această pornire este un tip pasionat de instrumente de acustică de înaltă fidelitate. Pasiunea lui era să recupereze de la diverse instituții și cinematografe boxe pentru a reuși să asculte, el și prietenii lui, muzica pe care o îndrăgea la nivel de mare finețe. De aici a pornit toată povestea. Ulterior și-a dat seama că și alții încercau să înregistreze concertul universului, al Cosmosului, pentru a crea un instrument de acces, un limbaj comun.
O să vină în România Montefiore, probabil cea mai cunoscută personalitate în istoriografia de astăzi. Este un autor publicat de voi…
Simon Sebag Montefiore vine în două săptămâni. Miercuri, 21 noiembrie, va fi o conferință, o prelegere pe care Montefiore o ține la Biblioteca Centrală Universitară, în Aulă, despre dinastia Romanovilor. Există și cartea pe care a scris-o și care redă patru sute de ani de istorie cu priceperea și acuratețea unui istoric și cu talentul unui romancier. Nu degeaba Montefiore este îndrăgit și ca romancier. Noi am publicat și romanele din trilogia Moscova, Sașenka, Într-o noapte de iarnă și Sub cerul roșu al amiezii. Este un scriitor care știe să-și atragă și să-și farmece cititorii. Probabil că aici avem de-a face cu acel tip de intelectual care își popularizează domeniul, istoria, cu același șarm cu care reușesc Michio Kaku sau Neil Degrasse Tyson. Deci miercuri, 21 noiembrie, va fi această conferință despre familia Romanovilor, urmând ca joi 22 noiembrie, să aibă loc o altă întâlnire cu publicul, la Librăria Humanitas Cișmigiu, în care autorul vorbește despre romanele sale.
Să trecem și la domeniul meu favorit, romanele polițiste. Ați scos Jo Nesbø care e un scriitor foarte important în domeniul ăsta al romanelor polițiste. Ăsta e primul roman dintr-o serie.
L-am admirat demult pe Jo Nesbø, mi-am dorit să-l public. Am prelut seria romanelor lui. Prima carte pe care am publicat-o la Bookfest a fost Fiul, care era un roman stand alone, ultimul roman al lui Jo Nesbø. In paralel reluăm seria Harry Hole. Acum am publicat primul volum, Liliacul, care nu mai fusese publicat. Au mai fost publicat volume din această serie, dar nu neapărat sistematic. Am luat-o de la început. Este un scriitor inteligent, aparte, care răstoarnă convențiile genului crime fiction și rămâne extrem de actual.
Am văzut că puneți accent in ultimul timp pe cărțile pentru copii si adolescenți. Ce noutăți aveti la acest târg…
Ca de obicei, și la acest Gaudemus avem foarte multe cărți pentru copii. Sunt multe apariții pe care publicul le va vedea la standul Editurii Pandora pentru că acela este inprintul în care publicăm cărți pentru copii. Există o carte care mi se pare că merită câteva cuvinte și mai ales o lectură din partea cititorilor. Este vorba de Drumurile mătăsii, scrisă de un istoric, Peter Frankopan, dar scrisă prin cuvinte și prin imagini și prin foarte multe hărți. Care este povestea acestei cărți? În primul rând a fost pe piață, și noi vom publica în curând, Drumurile mătăsii care va arăta probabil cam ca Romanovii, mare și consistentă. După care, autorul a creat și o ediție pentru cititorii tineri, nici nu știu dacă să spun că este pentru copii, pentru că s-ar înțelege că e doar pentru copii. Este o carte foarte frumoasă. Este și pentru cititorul grăbit. Reproduce succint structura volumului de istorie, care urmeză să apară în două luni, si pentru că succintă fiind, trasează istoria omenirii pornind de la antichitate, și mai ales de la antichitatea orientală până după cel De-Al Doilea Război Mondial, prin intermediul ideii de comerț, de dialog între est și vest, semnalând crizele istorice și economice. Crize care a explică de ce Mesopotamia care a fost o mare civilizație a intrat la un moment dat într-un con de umbra, de ce Grecia antică a dominat lumea culturală și economică, de ce după aceea a preluat frâiele lumea creștină, cum se explică și care au fost motivele pentru care lumea creștină a intrat în criză. Toate aceste mișcări geopolitice sunt povestite într-un mod foarte accesibil, un fel de story style care din punctul meu de vedere garantează o lectură foarte plăcută. Este un cadou frumos pe care ți-ai dori să-l faci prietenilor.
Citeste intreg interviul si comenteaza pe Contributors.ro
