In mai 1933, in Germania, se inaltau ruguri pe care erau arse carti. Peste cativa ani, barbaria national-socialista avea sa culmineze in camerele de gazare. Jurnalist cu amplă experiență și extrem de respectat, autor al unor cărți excelente despre Europa de Est, Andrew Nagorski a scris o fascinantă povestire despre modul în care călători și rezidenți americani (scriitori, reporteri, diplomați) au reacționat față de ascensiunea dictaturii totalitare a lui Hitler. În acest volum superb documentat și elegant scris, semnicativ intitulat “Hitlerland”, Nagorski oferă lecții revelatoare despre imperativul de a rezista seducției exercitate de carisma unui dictator. Una dintre componentele remarcabile ale acestor captivante narațiuni este intensitatea nevoii lui Hitler de a-i convinge pe americani de buna sa credință și de intențiile sale benigne.
Unele dintre personajele povestirii lui Nagorski au știut ce fel de om politic era Führer-ul, l-au intervievat în fazele incipiente ale carierei sale, au remarcat că era un aventurier politic motivat fundamental ideologic, un individ pentru care realizarea propriei utopii radicale era idealul absolut. Acești actori au conștientizat atât impactul unei astfel de personalități hipnotice cât și inevitabila cădere în barbarie generată de obsesiile acestuia. Principalele instrumente prin care asemenea țeluri diabolice urmau să fie realizate erau poliția secreta, partidul și propaganda.
Majoritatea personajelor prezentate de Nagorski au refuzat să fie victimele mascaradelor propagandistice ale lui Hitler sau retoricii duplicitar-pacifiste a acestuia. Spre deosebire de unii corespondenți occidentali în URSS, cel mai notoriu caz fiind cel al șefului biroului de la Moscova al cotidianului “New York Times”, Walter Duranty, jurnaliștii americani din Germania nazistă au văzut limpede și au raportat cu onestitate. Unii poate au sosit în această țară cu iluzii, considerând că revoluția lui Hitler a fost prezentată oarecum eronat în Vest, dar astfel de amăgiri au fost dureros contrazise de izbucnirile de persecuție sălbatică într-o țară pe care o considerau drept una dintre cele mai civilizate. Cum ar mai putea cineva să-l considere pe Hitler drept un lider binevoitor după impunerea legilor rasiale din Nuremberg și după pogromul monstruos care a fost Kristallnacht? Educați în tradiția anglo-saxonă a statului de drept, acești americani nu au putut tolera, au detestat și s-au opus pretențiilor naziste de supremație globală. Au perceput Germania lui Hitler drept un stat polițienesc, expansionist, belicos, fundamentat pe teroare și, spre onoarea lor, au trimis corespondențe care reflectau aceste fapte. Un personaj impresionant a fost Howard K. Smith, care mai târziu a devenit o voce faimoasă a radioului american și care a venit în Germania pentru a descoperi realitățile la fața locului. Se considera drept un „Decartes politic”. Ce a găsit l-a îngrozit; nu exista absolut nicio trăsătură a Leviatanului lui Hitler care ar fi putut să izbaveasca acest sistem.
În anii treizeci, Berlin-ul avea una dintre cele mai mari și dinamice comunități de jurnaliști americani. În Republica de la Weimar, orașul a fost capitala experimentelor moderniste și a gândirii libere. Totul s-a sfârșit acum optzeci de ani, în ianuarie 1933, odată cu venirea la putere a lui Hitler și cu proclamarea legilor excepționale care au avut ca scop impunerea ireversibilă a dominației naziste. Jurnaliști precum Edgar Mowrer, Sigrid Schultz și William Shirer au înțeles că nazismul însemna război, intoleranță și orori fără precedent. Diplomații americani din Germani erau la rândul lor mult mai puțin naivi decât ambasadorul de la Moscova, Joseph Davis, care a acceptat cu nesăbuință scenariile halucinante staliniste care erau prezentate în cadrul proceselor spectacol și care a sustinut apoi în memoriile sale minciunile staliniste. Poate puțin greoi și lipsit de strălucire, dar fără îndoială profesionist și ușor abordabil, ambasadorul William Dodd a fost totodată un om decent. Inițial, i-au displăcut tiradele stridente ale lui Hitler, narcismul său monoman și comportamentul arogant. Mai târziu, a ajuns să-l disprețuiască nu doar pe Führer, ci întreg sistemul brutal patronat de acesta.
Președintele Roosevelt l-a numit pe Dodd ambasador la Berlin tocmai datorită faptului că acesta avea trecut universitar ca profesor de istorie germană la Universitatea din Chicago. Ceea ce nici FDR, nici Dodd nu au realizat, la începutul misiunii celui din urmă, a fost noutatea revoluționară a totalitarismului nazist, incompatibilitatea sa fundamentală cu noțiuni precum civilitate, raționalism, autonomie intelectuală. Decența umana a fost în esență ceea ce regimul criminal nazist a încercat să distrugă.
Martha Dodd, fiica ambasadorului, excentrică și apatică moral, nu a împărtășit la început scepticismul sănătos al tatălui ei. Ea s-a lăsat prinsă într-o serie de aventuri amoroase cu tot felul de personaje dubioase, fiind dispusă să acorde nejustificată încredere naziștilor. Mai târziu, a devenit din ce în ce mai dezamăgită, ajungând chiar să se opună violent dictaturii. Printre prietenii ei cei mai apropiați s-a aflat și Mildred Harnack, o americană din Wisconsin căsătorită cu un intelectual comunist german care provenea dintr-o familie aristocratică. Familia Harnack a fost activă în rețeaua de spionaj sovietică numită „Orchestra roșie”. Amândoi au fost arestați, judecați și executați de Gestapo. Ultimul iubit al Marthei a fost un diplomat sovietic, cel mai probabil ofițer NKVD, Boris Vinogradov. Acesta a fost rechemat la Moscova unde a fost împușcat în timpul Marii Terori.
