Pe unii intelectuali, cabaretul Istoriei i-a fascinat pana la distrugerea individualitatii. Nu e vorba aici de filmul “Ingerul Albastru”, de profesorul Unrat, eroul lui Heinrich Mann, de Marlene Dietrich, ci de Ingerul Rosu al crezului marxist. Am apucat sa citesc enormul volum de amintiri al lui Ion Ianosi, aparut la Polirom. Intitulata “Internationala mea. Cronica unei vieti”, cartea ar fi putut fi un real cri de coeur, o marturisire a unui intelectual octogenar despre cum a fost sedus de radicalismul marxist, despre abdicarile facute in numele unei sacralizate Cauze. Despre cum si-a abandonat, de fapt, vreme de decenii, vocatia umanista. Ori, mai exact spus, despre cum si-a reprimat aceasta vocatie. Mai ales ca Ion Ianosi stie foarte bine ce-au scris Soljenitin, Nadejda Mandelstam si Vasili Grossman despre acest subiect. A corespondat, aflam, cu N. Steinhardt. Cu gentilete, acesta i-a spus adevaruri amare. Sigur, omul a facut si mult bine. I-a sustinut, in momente dificile, pe Gabriel Liiceanu si pe Ileana Malancioiu. Dar a facut-o, asemeni unui Dumitru Ghise, ca functionar al sistemului, ca ideolog, ca om de incredere.
Din pacate, manevrand formulari alunecatoare, profesorul Ianosi se sustrage unui asemenea demers demistificator si sucomba unei viziuni false despre lumea in care a trait. Paginile despre reprimarea studentilor de la Facultatea de Filosofie in septembrie 1965 ascund mai mult decat dezvaluie. Intr-o situatie similara, in martie 1968, la Varsovia, un Leszek Kolakowski (si nu doar el) s-a solidarizat deschis cu studentii rebeli. A fost eliminat din Universitate, a emigrat. La fel si Stefan Morawski, un celebru estetician. Erau, acei profesori, oameni de stanga. Au avut curajul sa sfideze un regim comunist in curs de fascizare. La Bucuresti, decanul Tudor Bugnariu a reactionat in chip demn. A platit pentru curajul sau.
Promitand sa fie o confesiune necrutatoare, volumul este de un partizanat dezolant. Profesorul Ianosi nu se poate inalta deasupra pornirilor prea-umane, plateste polite si se razbuna. Scrie fise biografice precum pe vremuri, la Sectie. Sunt mai multe cazuri care pot ilustra ceea ce mentionez aici. Ura pentru Mircea Mihaies, de pilda, il orbeste. Nu-i poate ierta rostirea unor lucruri pe care nici macat prietenii domnului Ianosi nu le pot nega: ca a fost, intrre 1955 si 1965, instructor la CC al PMR, in cadrul Sectiei de Literatura si Arta. Nu era o functie ca oricare alta. Iar Ion Ianosi nu era un primitiv, precum alti instructori. Era subtil si sofisticat, stia ce face. Poza naivitatii retroactive nu-l serveste si nu convinge. Pana si Dumitru Popescu a scris cu mai multa duritate despre atmosfera sufocanta a anului 1958, despre prigoana impotriva intelectualilor.
Este greu de crezut, dar acest ganditor cosmopolit, cunoscator profund al marilor curente filosofice ale modernitatii, a trecut prin secolul Gulagului si al Auschwitz-ului fara a pricepe ce a insemnat de fapt totalitarismul. Vorbim despre un om care i-a citit pe Kant si pe Kierkegaard, un specialist in Dostoievski si Thomas Mann, dar care nu reflecteaza la problema Raului. Nu a unui Rau abstract, ci a Raului pe care l-a slujit chiar el, specialist in cultura rusa si in cea germana, admiratorul nu doar al lui Thomas, ci si al lui Heinrich Mann. Mai precis, spre a relua formula lui Vladimir Soloviov, a Raului ca falsificare a Binelui. Se crede si el un “vinovat fara vina”. Se inseala. Sa fii orb in anii 50 este un lucru, sa ramai orb si in ziua de azi este altceva.
Profesorul Ianosi are o problema cu mine. Sunt mai prezent in carte decat fostul sau sef in cadrul Directiei de Propaganda si Cultura a CC al PMR, Leonte Rautu (un detaliu: nu am fost ruda cu acesta). Nu-mi poate ierta, mai presus de toate, rolul pe care l-am jucat in coordonarea “Raportului Final”. Nu poate subscrie la ideea ca a existat un “regim comunist” si, cu atat mai putin, la concluzia ca acest regim a fost criminal si ilegitim.
Iata cum intelege el sa ma “lichideze”. Citeaza, cu o precizie de contabil, titlurile articolelor mele din “Dictionarul social-politic” (iunie 1981), dar nu spune cine au fost ceilalti autori. De ce nu scrie la fel despre profesorul Vasile Morar? De ce nu spune ce articole a semnat acesta (tot cu initiale)? Ion Ianosi confunda teza mea de licenta (sustinuta in 1974, aparuta in 1976) cu aceea de doctorat (sustinuta in noiembrie 1980). Apoi, ce scria si ce spunea Janina Ianosi, altminteri o fiinta admirabila, in acei ani gloriosi? Ion Ianosi gaseste alibiuri pentru un Radu Florian, ideolog al PCR specializat in discursul de tip “eurocomunist”. Ce materie preda Radu Florian la Facultatea de Filosofie? Din cate stiu (si stiu bine), era vorba de socialism stiintific. Ca nu repeta stupid lozincile oficiale, e adevarat. Radu Florian era un apologet al fundamentelor bolsevismului, nu trebuia sa cante osanale conjuncturale. El era un zelot pe lunga durata, cum s-a vazut si dupa 1989.
Nu scuz propriile mele erori. Le-am recunoscut si le regret. Dar n-am fost activist, n-am scris in “Era Socialista” si in “Scanteia”, n-am lucrat in aparatul ideologic. De ce nu spune, totusi, Ion Ianosi ca, in urma plecarii mele, in septembrie 1981, volumul a fost retras din circulatie? De ce nu spune ca n-am semnat articole despre “gandirea Ceausescu” precum prietenul sau Nicolae Kallos, in “Mica Enciclopedie de politologie”? Pe Kallos, profesor de marxism vreme de decenii la Cluj, il trateaza cu gingasa pretuire. Il persifleaza in schimb pe “renegatul” Iosif Sava. De ce? Pentru ca Iosif Sava n-a mai vrut sa se complaca in minciuna. De Gabriel Liiceanu nu mai vorbesc. Este totusi o proba de aroganta ca un fost instructor al CC, membru in varii BOB-uri, comitete si comisii pana in ultima zi a dictaturii, membru titular al Academiei de Stiinte Sociale si Politice, sef de catedra la cea mai ideologizata facultate din invatamantul de stat, autor de “reportaje din actualitatea socialista” publicate in anii 70 pe prima pagina a “Scanteii”, sa-si permita sa scrie astfel. Nu doar despre mine.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
