În ultimii doi ani de pandemie m-am simțit practic scufundat în experiența colectivă: am suferit de anxietate, izolare, plictiseală și lipsă de activitate fizică. N-am putut să-mi vizitez rudele și mi-am văzut anulate pagini întregi din calendar. Simultan, m-am plâns de lipsa unor bunuri de consum obișnuite, dar am și creat penurie. Și am devenit tot mai îngrijorat pe măsură ce se mai ridicau din restricții, povestește Tim Dowling în The Guardian.
Dar am ratat o frântură din saga: îmbolnăvirea cu Covid-19. Aproape toată iarna trecută nu s-a întâmplat să ies din casă și să revin fără să mă gândesc: pun pariu că acum am luat boala. Dar n-am luat-o.
Sigur că-i cunoșteam și pe alții care nu luaseră virusul. Dar apoi, câte unul pe rând, l-au luat toți. Prietenul meu Pat era furios pe el însuși deoarece era sigur că l-a luat dintr-o brutărie – doi ani de precauții metodice făcuți inutili de o poftă de moment.
A venit primăvara și am început să constat că nu mai am mereu mască în buzunar când mă duceam la magazine. Am stat în camere aglomerate cu oameni care-și strângeau iresponsabili mâinile. Și tot nimic. Începeam să cred că nu sunt în stare să fac Covid.
Apoi, simțindu-ne ciudat după vacanță, soția mea și cu mine am avut amândoi teste pozitive. Din momentul în care am văzut linia roșie am început să mă simt mai rău.
„Ai de gând să vezi azi ce-i cu rezervorul de la toaletă?” m-a întrebat soția când m-am trezit a doua zi.
„Am făcut Covid”, am spus. „Mă mănâncă ochii și mă dor mușchii. Aș putea să mă duc înapoi la culcare.”
„Și iarba din grădină trebuie tunsă”, zice ea.
„Am făcut Covid”, spun eu.
„Da, și eu”, spune ea. Pare hotărâtă să-mi strice momentul.
Dar am făcut Covid atât de târziu, că n-a mai rămas nicio regulă: testare – nu, cerințe de auto-izolare – nu, nicio restricție de respectat. Nicăieri nu se mai poate găsi un sfat care să spună că nu ar trebui să tund iarba.
Iarba n-a fost tăiată deloc peste iarnă. Peluza dezordonată este umedă și când împing, mașina de tuns alunecă peste ea sau se împotmolește la jumătatea drumului. După vreo oră n-am făcut niciun progres vizibil. Brațele mi-au obosit; respirația devine gâfâială. Soția mă găsește așezat pe trepte, cu capul în mâini.
„Nu ai avansat prea mult”, spune.
„Mă duc să repar toaleta”, spun eu. „E mai ușor.”
Am evitat să încep cu ea pentru că este un model mai vechi, cu rezervorul sus pe perete lângă tavan. E nevoie de scară ca să ajungi la el și nici n-ai prea mult loc pentru cap ca să vezi ce faci.
Odată ajuns sus, problema e evidentă: brațul de pârghie acționat de lanțul de care tragi – o mică tijă de oțel - s-a desprins și stă pe fundul rezervorului. Suflec o mânecă și ușor febril pipăi prin apa rece ca să-l găsesc.
Dat jos de pe scară mă uit la peluza tunsă pe jumătate. Vine și soția să privească pe fereastră.
„Mai e destulă lumină”, spune.
„Știu”, spun.
„Ai aranjat toaleta?”, mă întreabă.
„Da”, răspund. Îmi ia până la lăsarea nopții ca să termin cu peluza, în etape.
A doua zi mă simt puțin mai bine. Sosește un nou dulap pentru biroul soției, sub formă de pachet plat, dar aud prima dată de el doar când mijlociul vine și mă întreabă unde-i bormașina. Îi spun.
„Ești sigur că-ți trebuie?” îl întreb. Revine cu un cap de șurubelniță într-o mână și cu bormașina în cealaltă.
„Cum fac să intre așa ceva în ea?” spune el.
Mai târziu, soția și cu mine mâncăm împreună. O șurubelniță electrică bâzâie undeva pe la etaj.
„Am observat că i-ai cerut să asambleze chestia aia”, spun.
„M-am gândit că ești ocupat și bolnav”, spune.
„Am Covid”, zic. „Deci el este acum expertul, în locul meu?”
Soția mea nu răspunde.
„Ai vreun motiv să nu răspunzi?”, spun. Nu răspunde nici de data asta.
Mult mai târziu vin din birou și-l găsesc pe mijlociu făcând cafea.
„Cum a mers cu dulapul?”, zic.
„Ei, în regulă”, spune el. „Dar am pus o piesă cu susul în jos, așa că sertarul de jos nu se închide până la capăt. Dar trebuie să desfac totul ca să-l repar, așa că tocmai l-am lăsat.”
Gândesc: bun băiat.
