Intr-un articol publicat in Observator cultural in 2003, intitulat Un institut pentru linistea PSD, reprosam Legii privind infiintarea, organizarea si functionarea Institutului Cultural Roman (pe atunci abia in stadiul de proiect) ca prin prevederile sale creeaza o strutocamila cultural-ideologica, infiintata sub autoritatea presedintelui de atunci al Romaniei, care „isi propune initierea,
organizarea si dezvoltarea capacitatii asociative, de mobilizare si convergenta in jurul unor proiecte culturale de interes national a tuturor acelor institutii si organizatii guvernamentale, asociatii profesionale si uniuni de creatie, a reprezentantilor societatii civile si a personalitatilor independente care pot contribui la indeplinirea scopului si obiectivelor institutului", scopul
principal al ICR-ului fiind, in viziunea initiatorilor sai, „promovarea culturii nationale inauntrul si in afara tarii" (sublinierea imi apartine).
Asa cum a fost gindit si statuat prin Legea 356/2003, ICR este un „jucator pe piata interna", cu atributii menite sa dubleze activitatea Ministerului Culturii, a Ministerului Educatiei si a tuturor fundatiilor si ONG-urilor deja existente, care au proiecte culturale substantiale in derulare.
In pofida tuturor protestelor unor intelectuali cunoscuti – formulate in cadrul unei dezbateri organizate de GDS, tot in vara lui 2003, si transcrise in revista 22 – ICR a devenit, prin lege, un competitor inegal si incorect pe piata interna, printre obiectivele sale figurind si „promovarea marilor valori ale stiintei, culturii si artei nationale in toate mediile sociale" sau „realizarea unor
lucrari de referinta din domeniile literaturii, artei si stiintei, precum si editarea de opere literare sub marca inregistrata «Minerva» si in colectiile acesteia".
Ce s-a schimbat intre timp la ICR? Doar echipa de conducere. Legea a ramas aceeasi, ca si toate consecintele ce decurg din mentinerea ei.
Cred ca H.-R. Patapievici are dreptate cind spune ca ICR trebuie sa fie un mediator, „un partener neutru, fara gusturi proprii, pentru toti producatorii de cultura". Dar, pentru ca acest deziderat sa devina realitate este nevoie, in primul rind, de schimbarea actualei legi.
Nu poti sa pornesti de la premisa ca, daca primele trei paragrafe ale unei legi sint bune, iar urmatoarele 5 nu, decizia de a respecta doar partial legea respectiva este formula cea mai adecvata de rezolvare a situatiei. E o solutie care nu face altceva decit sa perpetueze paradoxul romanesc.
Cit priveste semnele de intrebare din textul trimis redactiei de Silviu Lupescu, marturisesc, la rindul meu, ca m-au contrariat. Ca redactor sef al Observatorului cultural, nu cred ca este obligatoriu ca in revista sa apara doar autori cu al caror punct de vedere sint in acord perfect. Mai important decit consensul mi se pare dreptul fiecaruia la diferenta.
Si, daca accept ca exista oameni care gindesc altfel decit mine, mi se pare firesc ca acestia sa aiba dreptul de a-si exprima opiniile, chiar si atunci cind eu nu sint de acord cu ele.
Justificate sau nu, excesive sau ponderate, subiective sau, dimpotriva, obiective, opiniile – cita vreme nu incalca dreptul la demnitate al celorlalti – trebuie sa circule, iar responsabilitatea lor revine, in intregime, semnatarilor. In plus, am incredere deplina in discernamintul cititorilor revistei, capabili sa judece singuri, fara „indicatii de regie" suplimentare.
Am aminat o saptamina grupajul pe marginea ICR, tocmai pentru ca am dorit ca punctul de vedere al actualei conduceri sa figureze in acelasi numar cu reactiile fostilor colaboratori si redactori.
Reprosul privitor la plasarea interviului „intr-o alta sectiune a revistei, evident desprinsa de orice dezbatere" il iau ca pe o gluma, cita vreme numele intervievatului si titlul interviului au fost anuntate inca de pe prima pagina, iar cititorii Observatorului stiu deja ca paginile 20-21 sint consacrate, numar de numar, interviului.
Ar fi fost cu totul deplasat sa schimbam structura revistei, doar pentru a aduce „in aceeasi sectiune" punctul de vedere al actualului director al ICR, semnalat, repet, chiar pe prima pagina.
O dezbatere reala despre rolul ICR trebuie sa existe, dar impresia mea este ca mai avem de asteptat, cita vreme insusi directorul ICR considera ca o astfel de discutie e tardiva, deoarece reluarea ei „seamana mai degraba cu punerea boilor inaintea carului".
Pe de alta parte, exista reticente din partea multor intelectuali – unii solicitati chiar de noi sa participe la o astfel de dezbatere –, care ezita inca sa se pronunte in legatura cu obiectivele si menirea Institutului.
Suspendarea revistei Cultura este, teoretic, o masura corecta, justificata din punct de vedere financiar – indiferent ca e vorba de 800 sau de 600 de milioane, suma tot astronomica e, iar aspectul grafic al revistei, in ciuda bugetului foarte mare, lasa de dorit. Practic insa, este o masura pripita, cita vreme ICR functioneaza inca dupa Legea 356/2003.
Dezbaterea este foarte necesara acum, pentru ca totul ar trebui inceput chiar cu schimbarea legii. In fond, „punerea boilor inaintea carului" este ordinea fireasca a lucrurilor.
Carmen MUSAT
