Marti, 7 iunie, in cadrul vizitei efectuate la cartierul general al Aliantei Nord-Atlantice la Bruxelles (Belgia), Presedintele Republicii Moldova Vladimir Voronin a solicitat conducerii acestei organizatii sa semneze un plan individual de actiuni si parteneriat cu Republica Moldova.
Aceasta solicitare a fost formulata in alocutiunea rostita de catre presedintele de la Chisinau in fata Consiliului Nord-Atlantic, precum si in scrisoarea adresata lui Jaap de Hoop Scheffe, Secretarul General al NATO.
Un pic intarziata fata de cand ne-am fi asteptat si nu intru totul pe masura acestor asteptari, initiativa data, desi se incadreaza perfect intr-o anumita succesiune logica a evenimentelor din regiune, nu este lipsita intru totul de elementul surpriza.
El insa nu deriva intru totul din caracterul in sine al deciziei luate de autoritatile Republicii Moldova de a ridica nivelul relatiilor politice cu provider-ul de securitate din zona euroatlantica – desi trebuie de mentionat, efectele sale vor avea cu siguranta o importanta majora pentru arhitectura de securitate a zonei – ci mai
degraba din depasirea prin acest gest a unei practici nefaste instituite la Chisinau de la declararea independetei sale la nivelul actului politic suprem, si anume targiversarea deciziei.
Daca e sa privim un pic retrospectiv, in acest moment Republica Moldova parcurge targiversat aceeasi etapa de consolidare a statalitatii sale, chiar daca datorita unor circumstante straine ei, de ceva timp s-a inregistrat un semnificativ salt calitativ pe controversata dimensiune a securitatii sale.
La moment ca si acum 14 ani, cand s-a prabusit Uniunea Sovietica, Chisinaul are pe agenda sa de consolidare a securitatii, practic aceleasi preocupari mai mult sau mai putin accentuate de unele sau alte circumstante.
Ca si acum 14 ani Republica Moldova ramane pe arena intenationala un stat divizat, fara aliati si cu un viitor incert in fata multiplelor sfidari la adresa continuitatii sale – cea mai stringenta dintre acestea fiind, evident, Transnistria.
Si daca in acest moment, fie si la nivel declarativ, lucrurile ni se par cat se poate de clare in ceea ce priveste alegerea si conectarea Republicii Moldova la un sistem de securitate, drumul parcurs a fost unul anevoios, al carui cuvant de ordine a fost „incertitudinea".
Ultima etapa din procesul de negocieri recent relansat in vederea solutionarea problemei transnistrene– cea desfasurata la Vinita, a scos si ea in evidenta dilema in fata careia se afla clasa politica de la Chisinau atunci cand trebuie sa decida asupra identificarii mijloacelor concrete care ar garanta
asigurarea perenitatii statului si dezvoltarii sale multilaterale de o maniera prospera – mai precis, asupra unei probleme ce exprima ecuatia securitatii sale.
Si de fiecare data drept scuza pentru nereusitele evidente dar voalate ale diplomatiei moldovenesti se invoca insuficienta mijloacelor de care dispune un actor de talia Republicii Moldova pe arena internationala.
Esecul autoritatilor de la Chisinau de pana in acest moment de a plasa tara pe o orbita a stabilitatii si indivizibilitatii nu se datoreaza insa caracterului mult prea ambitios al unui asemenea obiectiv, ci mai degraba ignorantei si incapacitatii de a lua o decizie oportuna in acest sens.
Esenta unei probleme de tipul celei transnistrene, cu conotatii ce depasesc cadrul intern al unui stat si care se cauta a fi solutionata cu parghii si mecanisme internationale, nu este straina de procesele care se deruleaza pe ansamblul sistemului international. Acest lucru este valabil si pentru Republicii Moldova.
Valul revolutiilor de orice culoare din spatiul ex-sovietic, push-ul spre democratie american reprezinta o etapa a procesului de re-delimitare a zonelor de influienta, o scena din competitia demarata intre Rusia pe de o parte si ceilalti „mari si puternici" pe de alta parte, spre a da o substanta vidului de putere creat in aceasta zona dupa implozia Uniunii Sovietice.
In aceste conditii vectorul politicii de securitate a unui stat cu parametrii comparabili cu Republica Moldova, trebuiau sa exprime intelegerea si constientizarea faptului ca stabilitatea si prosperitatea intr-o zona de coliziune a blocurilor se identifica cu apartenenta la un bloc sau altul, iar zona de tampon este sinonima celei de no man’s land, printre a carei atribute modernizarea nu se afla.
Desi nu a fost pentru toti atat de evident de la inceput, dupa 91 Republica Moldova a trebuit sa aleaga intre doua sisteme de dezvoltare diferite; recent a devenit evident faptul ca ea trebuie sa mai faca in mod real inca o alegere, de asta data geopolitica, pe care, insa, o tot amana de ceva timp.
Clasa politica de la Chisinau nu a inteles pana acum ca a targiversa si a nu alege nimic este mai contraindicat chiar decat o alegere nefericita. Cu alte cuvinte ca intr-o lume in care valenta reprezinta o valoare neutralitatea este contraproductiva.
Aceeasi indecizie a predominat in randul elitei aflate la guvernare la Chisinau si in ceea ce priveste nivelul regional al dimensiunii de securitate a statului Republica Moldova.
Dupa un deceniu si jumatate de tatonari si incertitudini se poate constata ca Chisinaul nu si-a identificat pana in prezent inca un aliat, un stat prieten in zona, desi a semnat nu doar un tratat de prietenie sau parteneriat strategic.
Expresie a incertitudinii sale la nivel global poate, nedeterminarea si lipsa unei strategii coerente de implementare si promovare a intereselor nationale in regiune au avut ca efecte de cele mai multe ori esuarea rarelor initiative si masuri de realizare a acestora.
Drept rezulat al acestor stangacii Chisinaul a fost mereu blamat si „corectat" din exterior din toate partile. Exclus dintr-un proces si reinclus in altul, observator neutru sau simplu figurant, acesta a continuat sa promoveze initiative straine neezitand macar sa se intrebe de utilitatea si compatibilitatea acestora.
Clarviziunea actorilor externi si agenda rigida de lucru a acestora in regiune s-a materializat acum ceva timp cu inca o reorientare strategica a tarii – initiativa de integrare in Uniunea Europeana. Urmata sau influientata de opinia publica, aceasta are si ea un specific moldovenesc.
Pentru ca desi la nivel declarativ, dupa multe amanari, Republica Moldova a ales Europa, ea ezita sa se manifeste european inclusiv si la nivel regional.
Se pare ca in tot acest timp Chisinaul nu a inteles ca imperativul metodologic al integrarii obliga de o maniera directa, desi nu expresa, implicarea Republicii Moldova in proiectele regionale ale Uniunii Europene, iar pe dimensiunea de securitate – conectarea la initiativele externe si de securitate euroatlantice.
Or, se stie foarte bine faptul ca Alianta Nord-Atlantica mai este recunoscuta in culise si ca antecamera Uniunii Europene. Iar printr-un demers energic si consistent Chisinaul are chiar sansa de a pune piciorul in prag atat NATO cat si UE dezvoltand o relatie speciala cu Rominia.
Mai mult decat atat, implicarea acesteia ca mediator in procesul de solutionare a problemei transnistrene pe de o parte ar contrabalansa Ucraina si Rusia, iar pe de alta parte ar dubla, desi indirect, prezenta Europei si Aliantei Nord Atlantice in proces.
In perioada imediat urmatoare Chisinaul trebuie sa dovedeasca ca stie pana la urma sa-si stabileasca prioritatile si sa decida asupra viitorului sau. Locul Republicii Moldova este in Europa, nu in cordonul sanitar al GU(U)AM-ului.
Depinde doar de autoritatile de la Chisinau daca vor sti sa depaseasca aceasta categorizare si sa impuna Occidentului un alt tip de relatie.
Si este de la sine inteles faptul ca planul individual de actiuni si parteneriat NATO – Republica Moldova trebuie sa reprezinte doar o etapa de parcurs catre o finalitate binecunoscuta pentru ca, odata zarurile aruncate, ar trebui sa urmeze si trecerea Rubiconului.
Andrei Guzun
Licentiat in Stiinte Politice
Magistru in Relatii Internationale
Chisinau, 8 iunie 2005
