In Pateric, calugarii obisnuiau sa-si trateze propriul organism cu un dispret oarecum dragastos, numindu-l fratele porc.
Purcelusul de lapte, pe care-l luam cu inconstienta in primire la nastere, se porceste, odata cu trecerea timpului, nu datorita poftelor nesabuite ce-i pot afecta, eventual, inima sau ficatul, cit mai ales atitudinii sale fata de cei din jur.
Omul gras, nevoit sa care pina la moarte doi saci cu cartofi in spinare, tinjeste de multe ori catre zonele serafice, intocmai catirului posac care, in drumul de intoarcere de la tirg, prinde dintr-o data aripi cind amusineaza capita natala, stiind ca acolo stapinul ii va usura greabanul de povara.
Supus de dimineata pina seara acelei cazne pamintesti, grasul poate fi citeodata mai ingaduitor cu cei din preajma decit bestia slaba, desi, slava Domnului, natura n-a repartizat bunatatea si virtutile pe kilogram / corp, tiranii celebri si degraba varsatori de singe ai antichitatii fiind,
indeobste, supraponderali. Intr-o asemenea balanta desucheata nici Isus nu s-ar simti prea bine cu Budha cocotat pe celalalt taler.
Ca sa bat cimpii pina la capat in acest Fals elogiu al omului gras, as aminti de stupefactia boierului Mihai Oroveanu care, aterizind in tineretea sa intr-un sat din Maramures, cu aparatul de fotografiat de git, cu centura lata de piele pe pintecu-i falstaffian, cu geaca neagra impovarata de buzunarase, basca cele o suta
cincizeci de kilograme de farmec personal la purtator, a fost scuipat de deochi de o baba ce gogea la o poarta si care, brusc inviorata, i-a soptit admirativ: „Ptiu, maica, ca gras esti si frumos ca un porc!"
