Desi isi afirma o identitate liberala, PNL nu este un partid cu o ideologie conturata. Nici unitatea, nici claritatea nu sint atuuri ale viziunii liberalismului romanesc actual. Obsesia unitatii dreptei a tinut loc de doctrina si a ocultat orice dezbatere ideologica.
Exista partide care aduna tot, de la lideri nationali la alesii locali ai altor partide, de la cea mai larga clientela la voturi nestructurate valoric. Lipsa apetitului ideologic, boala congenitala a sistemului politic romanesc, contribuie la reproducerea spectaculoasa a modelului catch-all pe plaiuri carpatine.
Un astfel de partid presupune citeva caracteristici, incepind cu relativizarea ideologiei, un bagaj mult prea exotic pentru epoca marketingului politic, continuind cu orientarea actiunilor politice, in opozitie sau la guvernare, dupa criteriul eficientei maxime in detrimentul traditionalei identificari cu scopurile propriei organizatii, ajungind pina la abandonarea claselor sociale ca
traditionala clientela politica in favoarea unui numar cit mai mare de grupuri de interese, pentru ca in final, o concluzie logica a intregului proces, rolul grupurilor de lideri sa prevaleze pina intr-acolo incit scapa controlului traditional al membrilor obisnuiti. Pentru PNL, formula catch-all a fost una salvatoare. Astazi, liberalii platesc costurile.
Desi isi afirma o identitate liberala, PNL nu este un partid cu o ideologie conturata. Nici unitatea, nici claritatea nu sint atuuri ale viziunii liberalismului romanesc actual.
Obsesia unitatii dreptei a tinut loc de doctrina si a ocultat orice dezbatere ideologica. Ambiguitatea doctrinara a avut insa o functie practica: a asigurat cadrul regruparii diasporei liberale in jurul PNL. In ultimul an, controversele din jurul fuziunii PNL-PD au adus in discutie problema conservarii identitatii politice liberale, dar nu au lamurit aspectele acesteia.
Liberalismul apare mai degraba ca o nebuloasa care amalgameaza tendinte uneori opuse. Cel mai recent, recuperarea lui Decebal Traian Remes si numirea sa ca secretar executiv responsabil cu proiecte politice releva aceasta ambiguitate.
Chiar daca venirea lui Theodor Stolojan in 2000 deschidea o noua directie, social-liberala, iar mai tirziu la alegerea sa ca presedinte al PNL era contracarat si pe acest palier, disputele care insotesc actuala sa tentativa de recucerire a partidului nu au nici un continut doctrinar.
In acest sens, totul pare a se reduce la o lupta intre persoane, eventual intre proiecte politice (fuziune versus autonomie organizationala), dar nu intre viziuni doctrinare.
In peisajul politic romanesc postcomunist, PNL se particularizeaza prin doua trasaturi: este singura formatiune politica ce a supravietuit desertului extraparlamentar si este un partid de concentrare.
Concentrind dupa 1995 toate gruparile liberale disidente, PNL a devenit un spatiu al diversitatii in care negocierea interna devenea singura formula eficienta de rezolvare a conflictelor. Agitatia organizationala dintre 1998 si 2002 a fost tocmai cauza acestei situatii, iar reluarea ei dupa 2005 arata ca lucrurile nu s-au asezat.
Pentru liberali, armonia pozitiilor este o misiune aproape imposibila. Fiind mai degraba o federatie de grupuri cu istorii organizationale, lideri si traditii diferite, PNL nu poate gasi un numitor comun. Alaturi de „vechii liberali“, rezistentii vremurilor de restriste, s-au adaugat pe rind PAC, PL ’93, APR, UFD si PNL-Cimpeanu.
Procesul de fuziuni formale se incheia cu putin inaintea alegerilor din 2004, iar principiul managerial al unitatii de comanda si de actiune nu beneficia de bune auspicii. Mandatul de criza oferit in 2002 lui Theodor Stolojan nu putea fi conservat in contextul dat.
Prelungirea sa relativa in 2005 in favoarea lui Calin Popescu Tariceanu a fost rezultatul imediat al contextului postelectoral. De aceea impartirea schematica a liberalilor intre pro stolojenisti si pro taricenisti, la care se adauga eventual si o grupare Patriciu, este nu doar artificiala, ci falsa de-a dreptul.
Grupurilor istorice, care si-au pastrat identitatea in PNL si isi disputa controlul resurselor, li s-au suprapus noi clivaje, precum cele generationale de care au profitat tinerii liberali din jurul lui Bogdan Olteanu.
Divizat in multe factiuni, PNL se compune si se descompune permanent. Varianta grupului Patriciu, care miza pe utilizarea potentialului de santaj si coalitie si urmarea minimizarea riscurilor electorale prin captarea unui electorat stabil de 10-15%, asigura participarea la orice formula guvernamentala, dar nu putea satisface diversele grupuri din partid.
Solutia catch-all, nu tocmai adaptata structurii organizationale, a fost singura care a permis supravietuirea partidului. Cel putin pina astazi.
