"Sex, droguri, rock and roll". E incitant, dar uitati pentru o vreme de ele. Ginditi-va, mai degraba, la un altfel de Rolling Stones, definit de data asta prin "brand", "produse" - muzica, si "marketing" - cu accentul pe senzationalele recitaluri live ale celor patru Stones.
Pe scurt, o afacere al carei CEO este de peste 30 de ani acelasi Mick Jagger, rockerul slabanog si cu gura mare - luati-o si ad literam -, probabil cea mai cunoscuta vedeta rock'n'roll a momentului, cel care in 1962 abandona cursurile prestigioasei London School of Economics pentru muzica. “Nu ma consider un foarte sofisticat businessman. Sunt un artist creativ.
Tot ceea ce stiu despre business am invatat pe parcurs”, marturisea el, intr-un interviu acordat in 2002 revistei Fortune.
Insa tot ceea ce s-a intimplat cu Rolling Stones (Mick Jagger - solist vocal, 64 de ani, Keith Richards - chitara, 64 de ani, Charlie Watts - tobe, 66 de ani si Ronnie Wood - bass, 60 de ani) ii contrazice spusele, demonstrind ca, la urma urmei, este si un businessman sofisticat.
Dincolo de aprecierile mai mult sau mai putin subiective sunt cifrele: din 1989 pina in 2002, Rolling Stones a generat venituri de 1,5 miliarde de dolari din vinzarea de discuri, drepturi de autor, merchandising, sponsorizari si turnee. De atunci, trupa a mai organizat doua turnee - "Licks Tour" (2002-2003), care a generat cistiguri de 300 mil.
dolari si "A Bigger Bang" - (2005, 2006, 2007), ce se desfasoara in acest moment in Europa, si care va totaliza, pina la final, venituri de peste 500 de mil. dolari numai din vinzarea de bilete - avind toate sansele de a deveni cel mai lucrativ turneu din istorie.
ROLLING STONES INC. Rolling Stones functioneaza ca orice companie de mari dimensiuni: e globala, plateste taxe si se judeca in procese. Trupa are departament de P&L (Profit and Loss), bugete, contabili, avocati, bancheri, investitori, software si hardware - dupa cum scria in 2002 revista Fortune.
Marele talent al lui Jagger in calitate de CEO al businessului Rolling Stones este ca a stiut sa se inconjoare de executivi foarte priceputi, precum Joe Rascoff - managerul de business al trupei, Michael Cohl - directorul de turnee, si bancherul londonez cu descendenta nobiliara bavareza Prince Rupert Zu Loewenstein, care a fost responsabil de finantele trupei pina anul acesta, in luna mai.
Tehnic vorbind, businessul Rolling Stones e structurat pe mai multe nivele: cel al turneelor, al inregistrarilor de studio/live si al drepturilor de autor. Iar cheia succesului este intelegerea si managerierea corespunzatoare a fiecarei parti a acestui conglomerat in continua miscare.
“Toate aceste componente au venituri separate, un model diferit de business si oameni special delegati sa se ocupe de ele.
Pe desupra, trebuie sa se sincronizeze; si aceasta este cea mai mare problema a mea”, marturisea Jagger, probabil singurul CEO din lume care a acordat un interviu pentru Fortune imbracat in camasa roz, pantaloni negri, stirmti si luciosi, cu vedere la o pereche de ciorapi de un rosu stralucitor.
Luata individual, partea de turnee produce un torent de venituri cind trupa isi promoveaza live noile albume si mai nimic in rest; partea de inregistrari e, la rindul sau, sinusoidala - in functie de lansarea unor titluri noi sau de reeditarea si promovarea unora vechi - dar, totusi, nu functioneaza atit de neregulat ca partea de turnee; drepturile de autor, pe de alta parte - adica
banii pe care-i cistiga o trupa de fiecare data cind melodiile ei sale sunt difuzate, de exemplu, la radio - este suficient de predictibila, incit unii artisti (cel mai cunoscut exemplu fiind cel al lui David Bowie) au putut sa-si securizeze aceste drepturi, astfel incit sa le completeze constant veniturile.
Ultimul impresar al trupei - Allen Klein (care la sfirsitul anilor ’70 a adus Rolling Stones in pragul falimentului) este convins acum ca procentele individuale din incasarile trupei ale celor patru nu sunt aceleasi pentru toti.
“Pe vremuri primeau fiecare parti egale, dar ma indoiesc ca mai este la fel acum”, a marturisit el pentru Fortune, sugerind ca Jagger si Richards iau "partea leului".
La sugestia lui Loewenstein, Mick Jagger, Keith Richards si Charlie Watts (Ronnie Wood a intrat in trupa in 1975) puneau in 1972 bazele Promogroup, un offshore inregistrat in Olanda - tara in care nu se platesc taxe pe drepturile de autor -, condus de contabilul Johannes Favie, al carui rol initial era administrarea averii celor trei muzicieni.
Acum, sub umbrela Promogroup sunt reunite mai multe firme - intre care Promotour, Promopub, Promotone si Musidor -, fiecare dintre ele gestionind un anumit segment din businessul Stones. Cind The Rolling Stones nu este in turneu, grupul de firme are citeva duzini de angajati. In timpul turneelor, numarul angajatilor creste cu aproximativ 350.
In spatele scenei, intreprinderea seamana cu un infloritor start-up, cu zeci de juniori imbracati in tricouri negre, mereu pe fuga, asigurindu-se ca totul functioneaza cum scrie la carte. In paranteza spus, e unanim recunoscut ca Rolling Stones are cele mai ridicate standarde in materie de turnee.
CASH-FLOW. Turnee care inseamna si o armata de avocati, contabili, si bugete in timp real. Pentru Rolling Stones, turneele reprezinta cea mai importanta fabrica de bani, aducind fiecaruia din cei patru parteneri venituri de zeci de milioane de milioane de dolari. Dar nu a fost dintotdeauna asa. “Cind am inceput noi, nu se faceau bani din rock&roll. Nu exista o industrie a turneelor.
Evident, erau citiva care cistigau bani, dar in mod sigur nu din cintari. Chiar daca aveai succes, erai platit pe nimic”, a explicat Mick Jagger pentru Forbes. Incepind cu turneul american al Rolling Stones din 1969, industria de profil a intrat in epoca moderna, cu lumini de scena si sisteme profesionale de sunet.
Jagger insusi a avut un rol important in nasterea acestei industrii, negociind uneori personal cu promotorii spectacolelor. Dar doar de la turneul Steel Wheels, din 1989, cind promotorul canadian Michael Cohl a preluat managementul trupei, Rolling Stones a inceput sa exploateze la maxim potentialul economic al acestui business.
Pina la "Steel Wheels", trupa angaja cite un director de turneu care suna promotorii locali din fiecare oras pentru a organiza concertele. Fiecare promotor isi negocia separat procentele din vinzari, care, in general, erau de 10-15% din ceea ce raminea dupa plata costurilor de productie.
Iar directorul de turneu aduna 250.000 de dolari de aici, 400.000 de dincolo, de la promotorii din fiecare zona. In 1988, dupa ce a negociat cu directorul de turneu al Stones din acea vreme - Bill Graham - unuia dintre acesti promoterii, canadianul Michael Cohl, i-a venit ideea ca ar putea colabora direct cu trupa.
“Ii stiam pe baietii de la Pink Floyd care-l stiau pe Prince Rupert (consilierul financiar al Stones - n.r.), si i-am intrebat daca ar putea sa-l sune pentru mine”, povesteste Cohle, in Forbes. Dupa 10 minute, Rupert l-a sunat pe Michael, intrebindu-l daca are sa-i propuna ceva.
“Iar eu am spus: <40 de milioane pentru 40 de show-uri> si el a raspuns:
In plus, el vroia sa genereze un nou tip de venituri negociind inclusiv aparitiile TV ale trupei si ducind merchandising-ul la un nou nivel. Cohl a adus alaturi de Stones si sponsori corporatisti precum Volkswagen, Anheuser-Busch (producatorul berii Budweiser) sau Tommy Hilfiger dar, cel mai important, a reusit sa lege toate aceste operatiuni una de alta, maximizind cistigurile.
Dupa luni de negocieri, trupa a acceptat propunerea lui Cohl. Pentru ca nu avea cele 40 de milioane de dolari, Michael Cohl s-a vazut nevoit sa vinda jumatate din propria companie unui producator canadian de bere. Insa lucrurile nu s-au linistit nici macar dupa ce a reusit sa faca rost de bani: pentru ca proiectul sa reuseasca, trebuia ca spectacolul sa evolueze, la rindul sau, intr-o noua faza.
“Inainte de
START-UP. Diferenta fata de onorariul incasat de Stones-i in 1962 pentru prima lor "cintare oficiala", intr-un show al BBC, este enorma: britanicii au primit, atunci, 20 de lire sterline.
De altfel, in zbuciumatii ani ai inceputurilor, The Rolling Stones cinta in cluburi londoneze de mina a doua cover-uri dupa blues-uri celebre peste ocean, iar cartierul general al trupei era un apartament sordid dintr-o zona periferica a Londrei numita "The World's End", dupa cum scrie, Ioan Big in cartea "Blue, Black & White. Povestea Rolling Stones", lansata in septembrie 2006.
Primul impresar al trupei, Andrew Loog Oldham, este cel care le contureaza imaginea de rebeli. "Pentru ca Beatles-ii erau perceputi ca
Atunci a aparut celebrul slogan <}i-ai lasa fata sa iasa cu un Rolling Stones?>", explica actorul Florian Pittis, tragind cu sete dintr-o tigara Carpati, in biroul sau de manager la postul de "radio3net". Insa tot Oldham este omul care i-a convins sa semneze, inca din 1961, un contract dezastruos cu Decca, prin care muzicienilor le reveneau doar 6% din incasarile vinzarilor de discuri.
Astfel, in ciuda succesului obtinut aproape peste noapte, care s-a concretizat in 10 milioane de single-uri si 5 milioane de albume vindute, anul 1965 ii gaseste pe Stones-i fara nici un ban. Nici al doilea impresar cu care au lucrat, americanul Allen Klein, nu a fost o alegere mai buna.
Desi le asigurase un nou contract cu Decca, de aceasta data in valoare de un milion de dolari, Stones-ii s-au trezit, in vara lui 1970, in pragul falimentului. Acesta este momentul in care Mick Jagger se hotaraste sa ia in propriile miini managementul trupei.
"Keith Richards era dependent de droguri, asa ca Jagger si-a asumat controlul asupra managementului trupei si s-a dovedit a fi un manager deosebit, desi uneori se purta dictatorial", spune scriitorul Ioan Big, care a venit la intilnirea cu MONEY EXPRESS imbracat - cum altfel? - intr-un tricou cu Rolling Stones.
La inceputul anilor '70, Rolling Stones l-a dat in judecata pe Klein, a incheiat contractul cu Decca si l-a angajat pe Prince Rupert pe postul de consilier financiar. La mijlocul anilor '70, Mick Jagger a inceput sa se transforme intr-un businessman de coperta revistelor de profil.
"A inceput sa se implice inclusiv in designul si conceptul spectacolelor, intelegind ca asta are un rol deosebit in promovarea trupei", precizeaza Ioan Big. In 1985, Prince Rupert negociaza o intelegere cu CBS Records, prin care trupa cistiga 25 mil. dolari pentru patru albume. Situatia financiara a Rolling Stones incepe sa arate mai bine.
Dar lucrurile se aseaza in matca de-abia dupa turneul "Steel Wheels" din 1989, care a marcat inceputul unei noi etape pentru Stones-i. Urmeaza, in 1994-1995, turneul "Voodoo Lounge", care a generat incasari de 121 mil. dolari in SUA si 370 mil. dolari in toata lumea. Trei ani mai tirziu, Rolling Stones porneste din nou la drum cu "Bridges to Babylon/No Security Tour", facind 80 mil.
dolari in America si 390 mil. dolari in toata lumea. In 2002, "Licks Tour" genereaza venituri de 87,9 mil. dolari in SUA si inca 221 mil. dolari in restul lumii (din care 5 mil. pentru o singura transmisiune live la TV). De la "Steel Wheels Tour" si pina in acest moment, Stones-ii vind mai mult de 43 de milioane de albume, incasind peste 520 mil. dolari.
In pofida - sau poate tocmai datorita - carierei de 40 de ani, Rolling Stones s-a mentinut in topul celor scumpe trupe din lume. Pretul din ce in ce mai ridicat al biletelor a fost subiect de controversa in America. "A stabili un pret pentru un concert este diferit de a stabili un pret pentru un Lexus sau pentru o pasta de dinti. Este mai degraba ca un eveniment sportiv.
Iar tu trebuie sa fii pregatit sa platesti pretul pietei. Asta este America. Nu traim intr-o societate socialista unde totul costa putin si nimeni nu-si permite", a fost singura replica a lui Mick Jagger.
NO SATISFACTION? Daca s-ar opri acum, remarca "The Telegraph" in 2005, Jagger si Richards ("gemenii" creativi ai Rolling Stones) ar cistiga cite un milion de dolari pe an din re-editarea albumelor vechi si cam tot atita din drepturile de autor pentru cele peste 200 de piese pe care le-au creat in 40 de ani de cariera (trupa a cistigat, pina acum, peste 60 de milioane de dolari din aceste
drepturi). Cintecele lor sunt solicitate constant pentru coloana sonora a unor filme - un contract de acest gen fiind apreciat la minim 100.000 de dolari - si pentru campaniile publicitare - Microsoft a platit 4 milioane de dolari pentru a folosi "Start me up" la lansarea Windows '95; iar Apple i-a urmat exemplul, cumparind drepturile pentru "She's A Rainbow" pentru a lansa iMac Colours.
Estimativ, averea lui Jagger se ridica la 324 milioane de dolari, iar cea a lui Richards la 297 de milioane. Nu doar ca fapt divers, in 1982, sir Mick returna un avans de un milion de lire sterline pe care il primisese de la o editura pentru a-si scrie autobiografie, pe motiv ca nu reusea sa-si aminteasca ceva relevant din viata sa.
In 1984, acelasi Jagger refuza o alta o oferta de un milion de lire sterline, pentru aparitia in citeva episoade din serialul "Dallas".
Atunci, de ce mai cinta cei patru la o virsta cind altii isi plimba nepotii in parc si traiesc linistiti din incasarea drepturilor de autor?
Dupa ce fredoneaza, alaturi de Rolling Stones, "Satisfaction" (pe care o acceseaza pe You Tube), piesa care a incheiat megaconcertul din februarie 2006 de la Rio de Janiero, la care au participat, gratuit, 1,5 milioane de spectatori, Florian Pittis incearca sa explice, aprinzindu-si un alt Carpati, filozofia Rolling Stones.
"Doi ani de zile m-am chinuit sa traduc in romineste Rolling Stones, care nu inseamna
+stia sunt Rolling Stones: niste vagabonzi extraordinari". Ceea ce au dezvoltat Stones-i, este "acest eveniment urias, colosal, cutremurator, care nu poate fi numit, simplu, concert", adauga Pittis, cel care-si aminteste ca, in 1972, strabatea tot Bucurestiul intr-un taxi, la miezul noptii, doar pentru a vedea o fotografie cu Rolling Stones.
Intre timp, i-a vazut live de doua ori - la Budpesta, cu "Voodoo Lounge" si la Koln, cu "A Bigger Bang" - si-o va mai face inca o data si la Bucuresti. "Orice ar cinta Rolling Stones, cinta si cei 60.000 de spectatori de pe stadion. Toate compozitiile lor sunt stiute pe intreg globul.
Este incredibil", spune el, cautind, de aceasta data pe site-ul radio3net, melodia "Rough Justice", de pe cea mai recenta productie Rolling Stones - "A Bigger Bang" (2005). "Ascultati piesa asta. Ascultati ritmul. Te duce, te aduce si-apoi
"Asta e Rolling Stones: o transmitere de energie, nu e atit de mult cintecul in sine, compozitia in sine. De aia de bucuri acasa. Au gasit balansul melodiei. Aici e ideea cea mare, de fapt".
Nici Ioan Big (mai e cazul sa spunem ca nu va rata nici el concertul de pe Lia Manoliu?) nu-si pune problema de ce mai cinta Stones. "Ei au inventat turneele de arene mari, pe stadioane. Au tranformat un suport - suma de serivicii pentru reprezentatia artistica - intr-un produs industrial, cuantificabil", explica Big. E simplu: la asta se pricep cel mai bine.
La urma urmei, adauga el, nimeni nu mai iese la 60 de ani pe scena pentru ca vrea sa faca bani, ci pentru ca vrea sa cinte. E si un business la fel de energic ca si rock-ul pe care il cinta, dar e si muzica inainte de toate. Iar Mick, Keith, Charlie si Ronnie o repeta obsesiv de citeva decenii: "It's only rock'n'roll. (But I like it)".
