Mircea Dinescu a luat lupta impotriva inaltilor prelati presupus fosti colaboratori pe cont propriu.
Dar tactica lui Dinescu, invocarea unui inscris stiut doar de el, care ar dovedi docilitatea fostului mitropolit al Ardealului Antonie Plamadeala fata de regimul totalitar, poate fi daunatoare cauzei.
Avem cuvantul lui Mircea Dinescu contra cuvantului Bisericii Ortodoxe Romane. Daca primul nu-si poate proba acuzatiile sau, mai mult, daca le-a facut incalcand regulamentul CNSAS, atunci Sinodul opozant consecvent al deconspirarii va castiga o batalie, intr-un moment de cotitura pentru Biserica. Poate nu si razboiul pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, scheletele BOR vor iesi din dulapuri.
Mircea Dinescu n-ar trebui sa uite ca scopul este curatarea clerului, si nu compromiterea in ochii laicilor a Sinodului si a preotimii. Or, consecinta unor acuzatii neprobate este doar suspiciunea care nu rezolva deloc problema de fond.
Este sigur ca o parte din opinia publica este interesata de aflarea trecutului inaltilor ierarhi si sensibila la dezvaluirile grave ale lui Mircea Dinescu, iar plangerea Sinodului impotriva acestuia nu face decat sa intareasca parerea ca BOR are ceva de ascuns.
Dar ce efect produc cuvintele unui poet, exceptional vorbitor, pentru masa credinciosilor indiferenti la faptele preotilor? Probabil ca egal unei furtuni intr-un pahar cu apa. Confirmarea oficiala de catre CNSAS sau existenta unor documente doveditoare ar avea, poate, greutate inclusiv in fata celor care cred ca e bine sa faci ce zice popa, nu ce face popa.
Zvonurile nedemonstrate privind colaborarea unuia sau altuia cu fosta Securitate, nefinalizate cu un verdict clar, au alimentat neincrederea opiniei publice in procesul de deconspirare.
De ce a ales insa Mircea Dinescu sa vorbeasca in presa? Daca interventiile sale sunt rezultatul codelilor institutiei, atunci aceasta cruciada personala atrage atentia, inca o data, asupra incapacitatii CNSAS de a indeplini misiunea, de a clarifica rapid o chestiune controversata si delicata, deconspirarea preotilor.
In acest caz, Dinescu poate exercita prin interesul opiniei publice pentru subiect o presiune asupra institutiei mandatate sa stabileasca cine a facut politie politica. Procedura de reverificare a membrilor Sinodului de-abia a fost declansata si nu sunt semne ca CNSAS ar fi facut mai mult decat sa ceara detinatorilor de arhive sa mai caute prin sertare file de dosare ratacite ori ignorate.
Sigur este ca, daca explorarea arhivelor nu va duce la niciun rezultat, chiar daca tarziu, Biserica si societatea pierd cel mai nimerit moment pentru a spune adevarul privind preotii informatori. Ceea ce ramane de neinteles pentru multi este atitudinea Bisericii fata de fenomen. Chiar si cei prinsi cu dosarul patat nu au aratat cainta pentru raul savarsit impotriva unor semeni.
Or, fara cainta nu exista nici iertare, si nici impacare. In locul explicatiilor si contextualizarii salvatoare, ne-am fi asteptat, poate, la regrete si penitenta.
