O urgenta medicala se rezolva cam in doua ore. Te lovesti de cel putin trei persoane care nu fac altceva decat sa iti inregistreze numele, iar la capat te consulta un doctor - daca ai ghinion, este cel mai cinic personaj din toata experienta. Dar veste proasta e ca, daca mergi pentru prima data la urgenta, habar nu ai ce pasi ai de urmat, iar oamenii in halate nu se grabesc sa te ajute. Cel mai repede te bazezi pe insotitori si pacientii cu experienta la spital.
Sambata, aproape de miezul noptii, intram pe poarta Municipalului. Intalnim doi barbati la intrare, in costume bleu-marin de portari. Se uita nepasatori la bolnavul care nu putea sa mearga si indica, scurt, spre o alta intrare. "Dincolo, dincolo!". Gasim intrarea corecta si strabatem un traseu de mai putin de 6 metri, in 3 minute. Persoana care solicita urgenta nu putea sa mearga, dar cadrele medicale care umpleau palierul de la Urgente isi vedeau linstiti de pauza de tigara, tonomatele de cafea sau discutiile cu ceilalti colegi. Pentru ei era normal sa vada un om care nu poate sa mearga, tarandu-se spre un scaun. Dar, noi credeam ca e ca in filme: cand un ranit intra in sala, doctorii il apuca de brat si se grabesc sa ii acorde primul ajutor. Deci lucrul asta e un mit.
Pana la primul scaun ne-am chinuit ceva. De acolo am aflat ca trebuie sa ne intoarcem la intrare. Acolo, o femeie in alb a cerut numele pacientului, pe care l-a trecut pe un bilet alb. Cu biletul am mers la registratura. "Aveti buletin?" - a fost prima intrebare. Nu vrem sa stim ce s-ar fi intamplat daca nu aveam. La registratura am mai primit o hartie - ca un tabel cu numele pacientului scris mare si ingrosat in capatul foii. Apoi ne-am intors pe un scaun, in fata sectiei de ortopedie, unde mai multi oameni cu fisuri de oase si capate sparte injurau printre dinti. Un copil de vreo 17 ani spunea: "Am mai fost aici cand aveam peritonita. Ma durea burta de ma cacam pe mine si astia nu ma bagau in seama. M-am enervat si si am urlat. M-a luat un doctor si a zis ca trebuie sa ma bage imediat la operatie. Nu imi venea sa ma operez, cand am vazut ce stil au si cum trateaza bolnavii", ne-a povestit baiatul care avea o mana noduroasa si umflata, pe care o strangea tot timpul la stomac. Tot de la el am aflat ca trebuie sa intram in cabinet si sa lasam biletul de la receptie si sa asteptam pana un doctor iese sa strige bolnavul. Era greu sa iti dai seama de tot procesul acesta, intrucat usile glisante care separau holul de asteptare de cabinet erau tot timpul inchise, in timp ce cadrele medicala care intrau si ieseau de acolo iti lasau o impresia ca "accesul este interzis".
Tragem de o margine a usii gisante - cabientul de chirurgie si ortopedie. "Buna ziua, se poate?", intrebam. Doctorul, un barbat mai batran de 40, inalt si bine facut, statea pe scaun cu capul in palma, spune mofturos: "Mmm ia vezi, se poate?". Intram si lasam harta de la receptie, un tabel cu numele bolnavului. "E posibil sa sufere de ceva fisura sau luxatie. Nu mai poate sa mearga cu un picior si il doare foarte tare".
Iesim si asteptam aproape o ora. Doctorul cheama bolnavul in sala, ii examineaza piciorul si il trimite la Radiologie. Acolo pe usa scria ca "accesul este interzis". Ne-am asezat pe scaun si ne-am pus iar pe asteptat. Am aflat de la un alt pacient ca trebuie sa intram totusi si sa lasam fisa cu numele. Am ciocanit si am bagat capul pe usa cu "accesul interzis", apoi am lasat hartia. Dupa cel mult 40 de minute bolnavul a fost chemat pentru radiografie. La un moment dat, doctorul de acolo scoate jumatate de corp pe usa si striga: "Sunteti cu baiatul care a intrat acum? Haideti dumneavostra sa il ajutati sa se imbrace!".
Dupa aceea, cu radiografia si celelalte foi, ne-am intors la cabinetul de chirurgie- ortopedie. Doctorul s-a uitat pe radiografie si a prescris cateva medicamente, care pot fi cumparate si fara reteta. A pus diagnosticul de intindere musculara si a mai recomandat comprese cu gheata. Durerile au continuat, asa ca vizita la Spitalul de Urgenta a fost pe cat de stresanta pa atat de inutila.
