Cateva familii din orasul Hateg traiesc in afara civilizatiei. Oamenii locuiesc in adaposturi darapanate, gata sa se prapadeasca in orice moment. Alungati de edili, saracii s-au refugiat in vechile grajduri ale abatorului.
De cand fostul proprietar al halelor de la iesirea catre Nalati a ajuns dupa gratii si nimeni nu s-a mai interesat de soarta lor, cladirile au fost jefuite sistematic. Doar doi ani le-a trebuit hotilor de fier vechi sa prade orice urma de metal. Gratarele si stalpii fostelor grajduri au ajuns in conturile bancare ale centrelor de colectare. Devastarea a continuat cu peretii si acoperisul.
S-a luat orice putea fi vandut: caramizi, tigle si table. Acum, jaful este aproape implinit, iar deasupra pamantului doar cativa stalpi albiciosi mai indraznesc sa-si inaltele capetele tocite. Pe vremuri, Hategul se putea lauda cu cel mai mare abator. Langa el, tovarasii imaginasera si muncitorii realizasera un camp intins de hale unde animalele gata de sacrificat isi traiau ultimele clipe.
Cladirile trainice, ctitori ale comunismului, au cazut prada hotilor din "capitalism" care au preferat sa rada totul decat sa intemeieze acolo cateva afaceri bune.
Cotropitori pe timp de pace
Ochii de-abia pot masura amploarea nimicirii. Ca si cum furturile nu ar fi fost de ajuns, masini intregi de gunoaie au fost aduse si lasate printre ziduri. Peisajului dezolant i s-a adaugat si mirosul insuportabil. Ruinele halelor sunt napadite de buruieni inalte si spini grosi, iar caini costelivi dau tarcoale gramezilor de mizerii. Aici s-au aciuat familiile lipsite de adapost din Hateg.
Undeva, printre ziduri, o gaura este acoperita cu nailoane si in alta bresa cineva a indesat ceva ce seamana a usa, o placa legata zdravan cu sarma. Oamenii nu sunt acasa, sunt plecati sa faca bani. In fata locuintei prapadite, sunt imprastiate zeci de cutii de conserve goale roind de muste.
La cateva zeci de metri, o constructie, culmea, intreaga este a unui moldovean din generatia venita "cu sarma". In capatul campului, alte suflete. Familia Marin s-a mutat dupa ce primaria a evacuat-o din vechea locuinta. Desi ai impresia ca totul se sfarma, oamenii au mai gasit intregi trei pereti. Lux! Stau in locul unde altadata se sacrificau viteii.
Traiesc ca intr-o asezare din Evul Mediu: fara apa, fara curent, fara caldura, lipsiti de orice fel de confort. Acoperisul i-a convins si aici si-au injgebat viata.
Pe malul Carletului
Nu este usor sa ajungi la ei. Doar dupa minute intregi de mers printre daramaturi, dai de "locuinta" lor. De departe vezi semne de viata: stalpul de inalta tensiune, singura constructie de fier ramasa in zona, si tufele din jurul lui sunt pline de hainute insirate la soare. Barbatul nu-i acasa.
In fata constructiei, un pici calareste ceva ce seamana a fosta jucarie si se bucura de singurul lucru pe care il are din plin: libertate. Ii tin companie puii unei catele prea flamande ca sa mai si latre. Copilul nu pare deranjat de straini si isi vede linistit de treaba lui, adica incearca sa convinga o roata ca menirea ei este sa se invarta chiar daca nu mai este rotunda.
Doar femeia iese speriata din adapost. Natasa are doi copii: Andrei, de patru ani, si Alex, de un an si jumatate. Piticul este grav bolnav. Are epilepsie de la nastere, iar doctorii i-au descoperit recent si o tumoare pe creier. Nu il poate lasa singur asa ca il poarta atarnat de ea peste tot.
Isi arata "locuinta": pereti afumati de o soba antica asezata in echilibru precar pe trei picioare intre care sunt aliniati cartofi. Doua paturi, o lada de lemn tranformata in patut si o masa pe care se inghesuie medicamente, sticle cu biberon si lumanari. Lumina intra pe usa pentru ca fostul geam este burdusit cu paturi. Un tub ciudat terminat cu robinet da impresia unei instalatii sanitare.
Rugaciune pentru primar
Conducerea primariei a facut ureche surda la rugamintile femeii pentru o alta locuinta. "Nu ne trebuie bani. Barbatu-meu lucreaza si, in afara de mancare, tot ce castiga punem deoparte pentru operatia la cap a lu’ asta mic. Vrem doar sa ne dea un loc unde sa stam, sa avem toti peretii, ca sa nu ne fie frig la iarna. Nu vreau sa-mi inghete copiii", se tanguie femeia.
La 29 de ani, a vazut si a trait multe. Stie ce inseamna lunile de iarna, cunoaste muscatura gerului si, mai presus de toate, stie ca micutii nu pot supravietui. A incercat sa-i spuna primarului toate aceste lucruri, dar n-a gasit cale catre inima lui: "Am fost la primarie. N-a vrut sa ma asculte, a pus gardianul sa ma dea afara. M-au imbrancit. L-am trimis pe barbat.
I-au spus ca pot, dar ca nu vor sa ne ajute". Iesi, in p..da ma-ti, afara! ", asa i-a strigat primarul. Nu cred ca vrea sa ne ajute", povesteste Natasa. In loc de ajutor, edilii i-au spus un singur lucru: sa-si dea copiii la "stat", varianta de care Natasa nu vrea sa auda.
Dupa ce isi spune oful, Natasa se apuca din nou de spalat, deja dusa cu gandul la soba care nu vrea sa arda lemnele, la lumanarile rasturnate de cateva ori pe hainutele copiilor si la inghetul din lunile de iarna.
