,, - Domnilor, a început să semene a balamuc, - observă el cu glas tare”. (I. S. Turgheniev, Părinți și copii în Opere, vol. 3, ECR, București, 1955, p. 214)
Citatul din Turgheniev, care nu captează nici pe departe geniul luminos al scriitorului rus, nu se poate folosi oricum și oricând fără riscuri. O oarecare prudență ne împinge la a contextualiza nebunia vremii noastre, care nu este despre progresismul nihilist occidental, cel puțin nu în România, deși sunt voci, unele organizate în partide politice cu șanse mari de a câștiga măcar în parte alegerile electorale din 2024, care susțin cu tărie, acuzator, influența occidentalismul pronunțat al politicilor noastre de stat, atipice poporului român. Se tună și se fulgeră împotriva Occidentului în aceste locuri clarobscure de adunare, dar cum arată românitatea noastră nu ni se spune. E secretul cel mai ferit și mai fertil speculativ al națiunii. Dar ce este specific poporului român? Ce ne definește pe noi în lumea aceasta largă, care este pe cale să ne înghită, cum unii cred că s-a și întâmplat deja, cu obiceiurile ei străine nouă? Înainte de a încerca să creionăm un răspuns la aceste interogații riscante, să îi povestim binevoitorului cititor cum se vede familia românească din școală. Întâi de toate, nu e nici prea creștină, nici numaidecât tradițională. Cucernicia și pravoslavnicia sunt adesea de operetă și izvorăsc din superstiție. Timpul este cel al actualității imediate, cu toate că vom face apel și la ceva diacronie fiindcă suntem formal de cel puțin 15 ani țară membră a Uniunii Europene. Am ajuns la vârsta adolescenței noastre paneuropene.
Pentru cineva care își petrece aproape zilnic, ani de-a rândul, viața vigilă în compania copiilor de școală, ceea ce se poate observa cu ochiul liber îmbie la reflecții și gânduri nu tocmai senine cu privire la viitor. E vina privirii că obiectul ce se expune nu corespunde așteptărilor noastre optimiste? Mai degrabă renunțăm la viziunea trandafirie decât la viață așa cum este. Dacă școala pe care o avem în minte s-ar referi la o instituție pierdută și izolată în mediu rural, într-o zonă depopulată și îmbătrânită, cu șomaj care nu coboară sub 50% printre cei de vârstă medie nici în sezonul agricol și cu ajutoare sociale care protejează minimal împotriva foamei, atunci da, este de înțeles de ce am putea fi mâhniți și depresivi, însă nu despre asemenea zone uitate de lume și de activitatea economică modernă va fi vorba. Nicidecum. Obiectul nostru de referință se referă la școala medie din orașele mari, acolo unde s-a închegat viața socială a României europene, unde s-au renovat și modernizat școli cu bani europeni și unde s-au implementat programe europene de perfecționare profesională în cariera didactică a profesorilor, respectiv la o ,,comunitate școlară” din București (colectivitate ar fi termenul just întrucât comunitatea implică atașamente trăite și credințe spirituale comune, ceea ce nu se întâmplă conștient la noi – poate atavismele și reacțiile inconștiente să formeze acel ethos românesc nedeslușit, deși ontogenia repetă filogenia, nu istoria națională), una ca oricare alta din capitala țării noastre europene.
Cum sunt părinții dintr-o asemenea școală medie și care sunt relațiile lor cotidiene, nu doar birocratice, cu această instituție de educație a statului nostru? Depinde care și câți dintre ei sunt examinați – s-ar putea spune spontan. Să procedăm metodic de jos în sus, în funcție de gradul lor de apropriere sau de distanțare simbolică de școală și de sarcinile ei.
Cei mai înstrăinați de școală sunt părinții ai căror copii nu-i văd aproape niciodată pe progenitorii lor direcți. De ce se întâmplă astfel? Părinții nu locuiesc sub același acoperiș cu odraslele lor decât în vacanțe, când copilul lor se bucură de vizita mamei și a tatălui (uneori pe rând întrucât emigrația sporește ponderea familiilor monoparentale pretutindeni) sau când progenitura merge în Spania, Italia sau Anglia să conviețuiască două săptămâni în atmosfera sănătoasă a unei familii, pe care de obicei acești copii nu o au sau o suplinesc cu greutate bunicii, bunica sau bunicul încă în viață, fără de care s-ar simți singuri pe lume, orfanii nebăgați în seamă ai patriei române. Până și în cel mai prosper oraș al României sunt unități școlare unde copii cresc fără nici un părinte, doar cu unul sau se află în grija bătrânilor casei în proporția considerabilă de circa 20%. Statisticile sunt cosmetizate pozitiv în jos pentru că școala trebuie să furnizeze adresa de rezidență exactă și datele din cartea de identitate actualizată ale părinților plecați din străinătate: politicianule român, te întrebăm, de ce ordoni școlii să ducă la îndeplinire o inspecție demografică și locativă pe teritoriul altor state (europene), de care nu s-au achitat, totuși, poliția de frontieră sau pur și simplu poliția statului român când acești cetățeni au trecut granița, liberi, dar nu eliberați de griji? Cum să faci rost de asemenea informații de la românii care au plecat de aici, cei mai mulți din ei din pricina sărăciei, adică ,,a nevoilor și a neamului”? Puțini sunt cei care se expatriază de bunăvoie. Care o fi procentajul real al celor care emigrează sezioner în zonele dezindustrializate ale României sau trăind în continuare din agricultura de subzistență? Sigur mult mai mare decât în orașele dezvoltate. Prin urmare, pentru acești copii părinții nu există decât sub formă de dor și amintire, bani pe card și cadouri ocazionale. Ei nu vin la școală să verifice situația la purtare și învățătură a urmașilor lor sau o fac extrem de rar. Rata crescută a abandonului școlar, a sarcinilor neprevăzute înainte de majorat, a analfabetismului funcțional și a violenței în școli, dar și a consumului de stupefiante își are originea în această populație școlară care crește fără prezența tutelară a părinților în casă, refugiați economic la doua-trei ore de zbor de casă. Dar care casă? Vatra neamului românesc, ne vor spune niște demagogi ticăloșiți din parlament, ahtiați după voturile plebei proletare, pe care o disprețuiesc cu tărie în sinea lor și căreia îi doresc să rămână înapoiată și slabă.
A doua categorie largă de părinți sunt semiindiferenții, nehotărâții, scârbiții de serviciu, ignoranții descumpăniți vizavi de școală. Sunt cei care pe care profesorii îi cheamă la școală pentru a le explica problemele ivite în educația formală a celui mic: nu-și face temele (,,Nu am timp să-l ajut și așa sunt multe pe care nu le mai țin nici eu minte. La ce-i folosesc până la urmă?”), înjură și îi lovește pe colegi (,,Haideți, doamnă, și alții nu fac la fel? Copilul meu nu răspunde niciodată neprovocat. Acum, înjură, ce vreți? Aude de pe stradă. Sunt și ei copii, se mai joacă și ei, hai să nu exagerăm...”), vorbește injurios și amenințător cu profesorii (,,Și doamna nu-l lasă în pace, să vă explic eu. Îi cere mereu caietul și numai pe al meu îl ascultă. Ce, nu sunt și alții în clasă? Și de ce i-a spus că scrie cu picioarele în caiet? Sau că nu și-a făcut de două ori temele? Nu toți scriem frumos. Așa se vorbește?”), nu ia note minimale de trecere (,,Nici eu nu am fost premiant la școală, dar nici așa. Dacă elevul face acolo ceva, de ce să-i distrugem viitorul cu o corigență? Nu putem fi și noi mai înțelegători? Eu știu că nu învață, dar avem cam multe pretenții, părerea mea”), ajunge la un liceu slab, cu o medie la Evaluarea Națională sub 5 sau nu promovează examenul de Bacalaureat (,,Eu i-am băgat meditații. Acum, ce să fac? Atâta s-a putut. Nici noi nu am fost primii la învățătură. Să ajungă să lucreze undeva și sunt mulțumită. Mai are ocazia să dea un examen”). Și mai sunt aceia, între cobe și chibiți, care fie consideră că totul e terminat (,,Ce a ajuns școala azi? Ăștia sunt profesori?”) sau că trecutul strălucește în solzi de aur (,,Ce era pe vremea mea! Școală se făcea, jar mâncam dacă nu eram cuminți”). Numitorul comun al acestui tip de părinte, care se ridică la 50% din cei existenți, se rezumă la ideea contradictorie, deși explicabilă în societatea aceasta a noastră, bătută de vânt și măturată de ploi istorice, că școala nu e așa relevantă pentru devenirea ta ca adult (,,Important e să te descurci, să știi să îți aperi dreptul tău...”), dar că diploma de absolvire a orice poate fi utilă la un moment dat când vrei să te angajezi sau să promovezi în treaptă, grad și spor de salariu. Nu ne place școala și desconsiderăm aroganți conținutul ei gnoseologic, dar nici nu ne deranjează să fim omologați de aceeași școală pe care, altfel, nu dăm doi bani din vârful buzelor.
Cei 25% din părinții școlii care țin în viață instituția școlară peste tot, oameni îndeobște de bun-simț, de multe ori modești temperamental, cu școli relativ serioase terminate la timp și cu locuri de muncă stabile și onorabile, care își iubesc copiii fără zgomot și manifestări publice deplasate, se află într-un conflict capricios și frivol cu jumătatea celor descriși în paragraful de mai sus. Sunt câteodată dialoguri care amintesc de ședințele asociațiilor de proprietari cu apartament la bloc, chintesență a spiritului românesc contemporan (sau poate dintotdeauna, dacă citim cu atenție Moromeții), atras irezistibil de aluzia insultătoare (,,Vezi-ți de copilul tău! Măcar al meu vine la timp acasă, nu umblă aiurea pe străzi cu oricine”) sau de laudă deșănțată (,,Îi cumpăr cele mai scumpe haine. Un tricou face cât tot ce au alții în dulap. Are tot ce îi trebuie mai mult decât oricare alt copil, dacă mă întrebați pe mine. Mă ocup de el. Nu-l trimit la școală să mă facă de râs”) ori de câte ori ne lovim de indolență în învățare, comportament antisocial sau acte de indisciplină. Profesorul diriginte are sarcina dificilă de a evita sau a amorți asemenea discuții, de a anula picanteriile, care fac deliciul publicului românesc de vârstă medie, cel care seamănă prea mult cu străbunii lui de la țară, proțăpiți pe uluci sau șezând tovărășește pe marginea străzii, la un pahar de vorbă sub un tei secular din curtea cârciumii satului. De altminteri, orice adunare a părinților români tinde să se transforme mai devreme sau mai târziu ori într-o covorbire lejeră la poartă sau în fața scării cu vecinele, ori într-una gălăgios-masculină pe scaune de plastic sub umbrela îngălbenită cu marca unei băuturi alcoolice carpatine imprimate pe ea. Acestea sunt formele de socializare cele mai la îndemână ale românilor. Din păcate, sunt și singurele cunoscute și experimentate cu asiduitate.
Ultima categorie de părinți, o minoritate fragilă de nici 5%, din ce în ce mai vocală și mai prezentă în ultima vreme, este cea mai apropiată de școală din punct de vedere al preocupărilor sociale și al implicării sale directe. Cea mai educată, cel puțin formal, și mai prosperă din toate cele existente, acest tip de părinte exasperează programat profesorii și distruge până și bruma de respect pe care școala o mai are în România. E vorba de părinții care se comportă de parcă s-au angajatîn calitate de inspectori și directori la școală și nu au doar copiii elevi pentru o vreme într-o instituție de stat. Acest tip de părinți a înțeles original, în sensul de autocentrat și egotist, emanciparea adusă de drepturile și libertățile postdecembriste, fiind preocupat politic sau angajat politic într-o măsură semnificativă. Ei știu ce nu merge în România. Au propria lor viziune ideologică certă despre civilizația și dezvoltareaeuropene, compusă din impresii de călătorie, discuții de bucătărie și contactul mai mult sau mai puțin profesional cu Uniunea Europeană. Mulți din acești părinți lucrează sau au activat în instituțiile statului român, de multe ori la centrul puterii, sau derulează afaceri cu statul. Se laudă nerușinat și destul de jignitor cu conexiunile pe care le au, amenințându-te că pot și ei interveni, dacă este cazul. Unii din ei, cu prea mult timp liber la dispoziție și orgolii hipertrofiate, căci statul i-a pensionat devreme pentru misiunile de tip James Bond îndeplinite cu succes, sunt amatori de reclamații scrise repetate și nu se feresc de la a da școala în judecată pentru orice, de la dimensiunea clanțelor până la cea a nasului celui care o conduce, cel puțin oficial. Indubitabil putem bănui retrospectiv ce fapte mărețe au comis aceștia în ,,câmpul strategic” al statului român. Idealul acestor părinți este cel legat strict de interesul odraslei sale, real sau fictiv: note maxime, profesori docili, o direcțiune ușor manipulabilă sau șantajabilă, o școală aflată la degetul lor mic, unde adulții angajați sunt la cheremul părintelui angajator (,,Noi vă plătim din taxele și impozitele noastre. Poate ați uitat.”), iar ceilalți elevii capătă identitate în funcție de interesele și personalitatea propriului copil, ceea ce, culmea, este singura resursă moral-defensivă a școlii. Când elevii ceilalți suferă în urma activității altui elev, pe care părintele său îl apără cu orice mijloace, atunci se poate întâmpla ca inspectorii școlari să acționează conform funcției și fișei postului, nu în calitatea lor reală de politicieni de listă de partid plasați față în față cu electoratul compus din părinți influenți, de parcă numai aceștia votează, nu și profesorii din școli. E prea mult dacă sperăm tot timpul, desigur, la o atitudine temperată, decentă și obiectivă. Acest părinte, odată deranjat de un comportament din partea profesorului sau/și directorului care nu corespunde doleanțelor sale de satrap oriental dublat de un individualist feroce sociofob (componenta cumană a românismului – cine știe?), caută în legi, studiază articolele întortocheate ale acestora (scrise ca o proză suprarealistă din capul locului), le întoarce pe toate părțile, identifică energic analogii neîmplinite în realitate, înaintează hârtii în stânga și-n dreapta și iarăși tot așa într-un cerc vicios, totul pentru a face rău unor oameni și a-și satisface pofta personală: ,,Binele meu e tot binele din lume, iar statul român trebuie pus la punct”. E părintele polimat: știe didactică și pedagogie de la locul de joacă dintre blocuri, limbi străine din bazaruri, istoria lumii de la televizor, geografia planetelor din afara sistemului solar de pe aplicație, polinoame, legi ale fizicii și formule chimice din anecdote și, pe deasupra, are pretenția de a fi recunoscut ca un gentleman sau o lady cu origini sănătoase în societate. Disprețul afișat și autoritarismul superior față de ceilalți provin din experiența anterioară cu alți funcționari publici sau din consumarea în doze nerecomandabile de talk show-uri și reportaje alarmiste despre politicianul român, prin prisma promiscuității căruia toți angajații statului sunt priviți din start drept corupți sau ușor coruptibili. Un portret negativ se generalizează pentru toți angajații statului român pornind de la infractorii dovediți și nedovediți ai politici românești, obiect de vânat ratinguri online și offline. Astfel se creează dependențe psihologice de masă, antrenate de percepții și reprezentări induse intenționat de mass media. Ceea ce ne pune pe gânduri este că tocmai cei mai de succes români, din punct de vedere al parcursului educațional și al acumulării financiare, sunt cei care consideră din toată inima că școala e la fel de ușor atacabilă ca un adversar politic oarecare, expus la televizor ca un specimen firesc al nației, iar mijloacele prin care se exercită presiunea este apelul la acuzații în fața organelor de justiție, știindu-se doar că politica se face la judecătorie în România.
Dincolo de prezența acestor 5% din părinți, care exercită o veritabilă stare de teroare prin procese de intenții în școli, cadrele didactice suferind de prezumția colectivă de vinovăție, elevii își văd de-ale lor, nu întotdeauna supravegheați riguros sau ajutați cu adevărat nici de această minoritate de părinți implicați, care fie nu se preocupă de ce fac cu adevărat copiii lor adolescenți (distracțiile din colegiile naționale depășesc firescul vârstei), fie își transformă cu vigilență copiii în cobai educaționali conform imaginației părintești infailibile (frustrări și veleități bolnăvicioase, dar prezente în fundal, otrăvesc peisajul psihologic entuziast afișat la prima vedere). Școala a devenit, din nefericire, un spațiu de bătălii cu tematici sociale profunde, dar tratate superficial din orice punct de vedere, între câțiva părinți și cadrele didactice, pasive, numărate, cumpănite, răzlețite. Având în vedere că de la această încăierare cu rezultate sigur absurde absentează fizic 20% din părinți, 50% nu sunt preocupați decât să bombăne pe lângă subiect, plictisiți și dezamăgiți, 25% vor să fie lăsați în pace într-un fel sau altul și să-și vadă de ale lor, orice ar însemna asta, este explicabil de ce 5%, versați din trecutul personal cu administrația statului român, imaginează scenarii prăpăstioase, își drapează ambițiile și interesele mărunte într-o spuză de acuzații legale a căror natură constă în morfologia legilor europene implementate peste noapte în România. E normal ca școlile să nu aibă săli de cantină, de cinema și bazine de înot când clădirile sunt aceleași de acum 50-60 de ani, construite și gândite pe model sovietic, sau sala de mese, care nici nu există de cele mai multe ori, să nu semene deloc cu cele din filmele americane. Este la fel de firesc să nu deținem peste tot lifturi pentru dizabilități și toalete moderne tehnologizate când mulți români nu își permit nici acasă așa ceva. E natural ca bullyingul să fie o practică larg răspândită în școli când limbajul trivial (rasist, misogin, xenofob) al celor mai mulți români adulți e împănat cu o sumedenie de înjurături colorate, care ating pe oricine, de la sfinți la primul trecător pe stradă. Este explicabil de ce curriculum compus din opționale să fie luat peste picior de către părinți atâta vreme cât a petrece prea mult la școală roade din timpul de meditații, cursuri de înot, ski, tenis, fotbal etc. Toate acestea și multe altele poluează viața școlară din urbea românească și sunt rezultatul unei societăți mai înapoiate decât modelele pe care le-a adoptat pentru a se reforma, măscărind europenismul de canava de după 2007. Despre ce se întâmplă în regiunile sărace ale României, Dumnezeu cu mila! Hic sunt leones. -Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
