Viața trece pe lângă noi, îndeobște, discret. Până când anumite evenimente de destin te trezesc brusc din dormitare. Fiindcă aceste evenimente sunt ca un fruct copt care cade dintr-o dată din copac. De pildă, când părintele tău ori un apropiat suferă un accident de sănătate: un atac cerebral...
Uneori nu te prinzi din prima despre ce e vorba. Îți lipsește experiența, ești aerian și insuficient de precaut etc. În sfârșit, te mai consulți cu vreun prieten, medic, și chemi salvarea. Dar fiindcă ești în România, chiar dacă este vorba despre un oraș mic, de munte, iar strada ta este trecută pe orice aplicație, operatorul te întreabă la telefon cam pe unde locuiești. Degeaba îi explici că strada e lângă gară, nu pricepe. Nu apuci să-l întrebi de ce nu folosește și șoferul de pe ambulanță o aplicație de localizare, pe telefon. Îți vine să-l înjuri, dar nu se cade, unde mai pui că întreaga convorbire este înregistrată. Ar fi bine să-i ieși în întâmpinare ambulanței, în strada principală, zice.
Minune, ambulanța chiar vine rapid! Oamenii sunt profesioniști, stabilesc imediat că este un AVC, urcă cu grăbire pacientul în mașină, i se face injecția adecvată. Dar deodată nu se mai grăbesc să plece spre spital, au de completat acte! O tonă. Pornesc abia după alte 10-15 minute.
La spital, fiind orașul mic, ți se spune că degeaba scoateți pacientul din ambulanță, chiar dacă deja ați făcut-o. Este un caz grav, aici nu avem condiții, nici specialiști, omul trebuie dus la spitalul județean. Ajuns acolo, la spitalul județean, durează ore întregi pentru o banală investigație cerebrală, alte ore pentru o primă consultație cu medicul de gardă de specialitate. Este ora 3 noaptea, urgențe nenumărate, medici puțini, trebuie să-i înțelegi.
În sfârșit, ți se explică rece, profesionist, că treaba e gravisimă. Că părintele tău, dacă va mai fi pe-aici, nu va mai fi la fel.
Altă minune, cică suntem în România 2.0: la acest spital orice atenție, șpagă, nu sunt primite! E de bine, este doar o aparență? Nu știi încă, parcă nu-ți vine să crezi în asemenea miracole. Nu apelezi decât la o fostă colegă de liceu, astăzi medic, ca să afli cam pe unde este internat mai exact părintele tău. În spital nu poți intra, decât o dată pe săptămână, încă sunt rămășițe ale restricțiilor generate de Covid.
Afli ulterior printr-o asistentă din oraș de la tine, care lucrează acolo și-ți cunoaște părintele, că nu prea e îngrijit cum trebuie. De pildă, uite-așa, suntem în iulie, dar i se dă foarte puțină apă! Îl va ajuta și ea, chiar dacă lucrează pe altă secție. Peste vreo 3 zile, când reușești să intri și tu să-l vizitezi – numai după ce primești cu o zi mai devreme o aprobare specială de la medicul direct răspunzător de pacient –, constați că, într-adevăr, este foarte însetat. Noroc cu un alt pacient dintr-un pat alăturat, că îi mai dă apă, din când în când. Părintele tău are pareză pe întreaga parte a corpului afectată de AVC, este imobilizat la pat, inclusiv mâna validă a uitat cum se folosește. Pierderile de memorie sunt considerabile.
Sigur că un bolnav de asemenea categorie, care mai are și aproape 90 de ani, este nesuferit, pisălog, exagerează uneori precum fac copiii preșcolari. Dar însetat este, în mod evident. Și nici nu prea este schimbat. Miroase. Chemi o infirmieră, îi strecori pe șest – că sunt camere de filmat peste tot – o sută de lei, plus încă una pentru colega din cealaltă tură. Deocamdată, îi zici. Numai să aibă grijă să-i schimbe pampersul, să îl spele.
Altfel, doamna doctor care-l are în îngrijire, asistentele sunt cristal: de un profesionalism impecabil. Doamna doctor te sună pe mobil și îți spune cum stă treaba cu părintele tău. Însă tu pe ea nu o poți suna înapoi. Vei putea suna numai la asistenta-șefă. Bun, medicul este ocupat, înțelegi și asta. Nu apelezi la nicio pilă, îți spui că situația este sub un control relativ. Și nici nu prea ai ce face în plus. Îți propui să abandonezi potențialele pile, deocamdată. Totuși, poate îi dă careva mai multă apă, îndrăznești să sugerezi...
În fine, urmează ieșirea din spital cam după o săptămână. Criza a trecut, consecințele negative stagnează, memoria a rămas afectată. Faceți actele de externare și ți se spune să mergi acasă liniștit. Cum se eliberează o salvare, îți va aduce părintele acasă. Pleci frumușel și aștepți.
Din reședința de județ până în orășelul tău sunt aproximativ 40 km. De aceea, nu ți se pare un scandal dacă aștepți 2-3 ore. Probabil sunt foarte multe urgențe, suntem în iulie 2022, mai există cazuri de Covid. Numai că deja se fac 4 ore și nu ai niciun semn. Suni redundant la telefonul asistentelor – răspunde greu. Nu avem mașină, așteptați. Înțeleg, numai să îi dați apă, vă rog. Deja băuse, iarăși, vădit deshidratat, cel puțin 1 litru dimineață când ați făcut externarea și v-ați revăzut.
Mai trece un ceas, două și te enervezi, mai ales că este o zi caniculară. Nu ai apelat la nicio pilă până acum, deși aveai, chiar importante. Dai un telefon cui trebuie. Peste mai puțin de 5 minute ești sunat de la ambulanță, ajunsă deja la spitalul județean, să îi spui adresa. Păi adresa este în dosarul de externare, oameni buni! Da, dar trebuie să le explici unde este. Lângă gară, zici. Ar fi mai bine să ne așteptați peste jumătate de oră în șoseaua principală. Bineînțeles, aștepți. Numai că, distrat, șoferul oprește la autogară în loc de gară, care este cu vreo 100 de metri mai la vale. Nu vă găsiți, te sună iarăși. Așadar șoferii de pe ambulanțele cu care ai avut de-a face în cazul de față nu folosesc defel nicio aplicație de localizare existentă astăzi pe aproape orice telefon mobil!...
Și de aici abia începe greul: cum vă veți descurca cu un bătrân semiparalizat, singuri, acasă? Nu era mai bine să fie dus la vreun centru de recuperare, cum ți s-a recomandat? O ședință de familie generează un răspuns negativ. Părintele tău era un om iubit, o asistentă foarte tânără și inimoasă, prietenă de familie, va veni gratuit de două ori pe zi, pentru injecții. Și, în rest? Cum îi dai mâncare, în condițiile în care părintele tău „a uitat” să înghită? Cum comunicați, în condițiile în care uneori este foarte nervos – deocamdată realizează doar parțial ce i s-a întâmplat –, este pisălog, are reprize când nu doarme câte 36-48 de ore etc. Te ferești să-i dai medicamente prea puternice, alegi împreună cu medicul o variantă medie.
Și, întrebarea cheie: cine stă cu bolnavul 24 de ore din 24?? Cauți peste tot, nu găsești pe nimeni care să vină măcar 8 ore pe zi. Femeile noastre plecă în Occident pentru asemenea joburi, unde câștigă bani mai mulți decât în țară. Abia afli despre o infirmieră, tanti Maria, care din asta trăiește: ajută zilnic câțiva bolnavi țintuiți la pat. Va veni de două ori pe zi, cam pentru o oră, două dimineața și tot așa seara, ca să-l schimbe de pampers, ca să-l spele etc. Atât. În rest, îl vom mai schimba și îngriji noi, cei din familie. Numai că și asta se învață, iar tanti Maria este un adevărat magistru.
Hotărâm că vom sta prin rotație cei din familie, dar tot femeile sunt mai pricepute și mai devotate. Greul îl va duce fiica părintelui tău, sora ta, care va renunța temporar la jobul ei pentru asta. Nu vă lasă inima să-l internați în condițiile acestea într-un centru de recuperare. Ai certitudinea că va fi hrănit și schimbat la timp? O să-i dea apă de câte ori cere? – și uneori face asta din 15 în 15 minute. Cumpărăm un pat special, închiriem o instalație care să-l ajute la respirat, angajăm un kinetoterapeut etc. Oare de acasă i se pot asigura condițiile pe care le-ar avea într-un centru specializat?
Dintr-o dată, viața noastră nu mai trece pe lângă noi cu discreție. Dormitarea de dinainte a devenit o permanentă surescitare. Nervii părintelui tău joacă ping-pong cu nervii tăi. Descoperi că nu știi să îl hrănești cu succes, noroc cu femeile din familie, din jur. Fiindcă omul se îneacă la înghițituri mai mari și ți-e teamă că-l pierzi. Descoperi că pe copiii tăi i-ai schimbat cu drag la fund, chiar dacă și ei miroseau, dar este altfel cu un bătrân de aproape 90 de ani, chiar dacă-ți este părinte. Te obișnuiești și cu astea, în câteva zile, dar la început este șocant – întâi pentru mintea noastră adormită și apoi pentru simțuri.
Tanti Maria este salvarea tuturora, este pâinea lui Dumnezeu. Slabă și ea însăși bolnavă, se apropie de părintele tău, un străin, cu un devotament greu de imaginat. Este vădit obosită, dar are o lumină nobilă pe întregul chip. Vorbește cu o voce blândă și totodată fermă. A îngrijit nenumărați bătrâni neputincioși. Apoi, fără să aibă cine știe ce școală, tanti Maria este un psiholog de înaltă clasă. Vorbește permanent cu bolnavul, leagă conversații, chiar dacă omul este adesea incoerent. Îi dă cu îndemânare pampersul jos, îl pune pe cel curat: pentru asta îl întoarce pe o parte, apoi pe alta. Dar ca să-ți pun un pampers nou, hai mai întâi să te spăl la veveriță, zice. Părintele tău râde, îi place poanta.
Da, Tatăl Nostru știi? Știu, răspunde cumințel părintele tău. Bun, hai să zicem împreună Tatăl Nostru! Incredibil, părintele tău, un încăpățânat, deloc bisericos, o ascultă docil. Și îi auzi cum susură împreună rugăciunea. În timpul acesta al rostirii rugăciunii, tanti Maria îl spală de rahat. Apoi, nemulțumită, îi îngrijește și micile escare deja apărute. Grație ei, curând, escarele se vor vindeca.
Tot tanti Maria ne-a învățat cum să-i dăm de mâncare, astfel încât să nu se înece. Cunoaște mai bine decât un medic toate chestiunile acestea practice de îngrijire a unui om ajuns neputincios. Tanti Maria are vocație de înger, fiindcă – pentru cine nu știe – un înger, înainte de a te învăța să zbori, te șterge și la fund, dacă tu nu mai poți singur...
* * *
Scandalul „azilelor groazei” este imens, deosebit de grav, cu rădăcini adânci în istoria noastră multiseculară și în istoria recentă bântuită de mafia securisto-comunistă, antioccidentală, pretins-naționalistă – de unde și firescul coalizării acestor vectori în spatele famigliei PSD-iste din Voluntari.
Nedrept însă să criticăm paușal, căci există în România și oameni cu vocație care se dedică profesionist și cu devotament bătrânilor pe care îi au în îngrijire. Evident, viața acestora nu este deloc ușoară și niciodată nu vor fi răsplătiți îndeajuns – cel puțin în această lume.
Neîncrederea noastră funciară în instituțiile statului, de cele mai multe ori îndreptățită, atrage și neîncrederea în casele de bătrâni, indiferent dacă sunt sau nu private. Nu avem această cultură, deocamdată. Scandaluri precum cel pornit din Voluntari vor atrage alți ani de reticență față de asemenea instituții care sunt atât de necesare lumii în care trăim. Un tratament cu adevărat profesionist poate fi realizat numai de echipe de specialiști, nicidecum acasă, în familie. Dar aceasta presupune oameni dedicați, cu vocație de îngeri.
Biserica Ortodoxă Română (BOR) a fost atrasă aiurea în scandal, prin postările de bun simț făcute de un creștin autentic, purtătorul de cuvânt al patriarhiei BOR, Vasile Bănescu.
În cazul de față, Vasile Bănescu nu vorbește numai în nume propriu, cum a precizat, forțat de împrejurări, la un moment dat. Ci vorbește în numele oricărui creștin. Iar Patriarhul Daniel este și el un creștin. Și Patriarhul Daniel a avut drept prioritate, între altele, în întreaga sa activitate de ierarh, revigorarea acțiunilor de caritate și de implicare socială ale BOR. Iar realizările BOR din ultimii 10-20 ani la acest capitol sunt excepționale – iată o altă perspectivă care a fost uitată în aceste zile. Ar fi fost un nonsens să nu fie de acord cu postările lui Vasile Bănescu, fiindcă și-ar contrazice flagrant propria credință, propriile-i eforturi caritabile, de implicare în acțiuni sociale.
De aici și sprijinul firesc uneori implicit, alteori explicit pe care Patriarhul i l-a acordat purtătorului său de cuvânt – ale cărui luări de poziție publice reprezintă cu cinste, în scandalul recent, adevărata față, luminoasă, a Bisericii. Spre onoarea celor doi și a tuturor celor care i-au luat apărarea lui Vasile Bănescu, asemenea atitudine și discernământ, în momente atât de delicate pentru societate, reafirmă rolul Bisericii care este o trambulină către Prezentul lui Hristos.
Ca un fruct putred și plin de viermi care cade, în sfârșit, din copac, scandalul caselor de bătrâni devenite azile ale groazei este o oglindă care ni s-a pus în față: întrevedem astfel crasa lipsă de omenie a unora, deloc puțini, jegoșenia și prostia celor care se eschivează de la responsabilitățile care le revin. Numai șpagovenii, capsalii, șoșoacele sunt de partea lor.
Însă singura modalitate de a lupta contra răului este progresul constant în bine. Spre deosebire de cazurile monstruoase, scoase la lumină datorită unor jurnaliști adevărați, tanti Maria este unul dintre oamenii exemplari grație căreia încă mai avem viitor. Așa cum trebuie condamnați ferm cei care își bat joc de bătrâni, la fel trebuie să vorbim constant despre oameni precum tanti Maria.
Bătrânii noștri sunt trambuline ale trecutului. Depinde de fiecare dintre noi dacă vom folosi aceste trambuline pentru a ne arunca în spațiile improprii ale monstruosului non-uman ori dacă bătrânii noștri vor deveni trambuline purtătoare de viitor ale Omului real. Adică trambuline către Prezent. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
