Invadarea Ucrainei de către Rusia și războiul dus cu perfidie și cruzime are o totală claritate etică și cauzală. Vladimir Putin a lansat un atac criminal folosind argumente delirante. Rezistența impresionantă a ucrainenilor îngroașă în plus contururile pe linia înfruntării dintre bine și rău. Totuși, există în România, precum aiurea (Ungaria lui Victor Orban/aici, socialiștii din Slovacia/aici)), manifestări și voci care iau distanță față de cea mai mare criză de securitate de pe Continentul european din ultimele (aproape) opt decenii. Discursul aiuritor al actorilor care intră în disonanță cu solidaritatea internă și internațională arătată poporului ucrainean șochează prin lipsă de empatie pentru victimele agresiunii rusești. În societatea românească se trasează adevărate frontiere etice, pe care le văd mai importante decât cele politice, sursa unei vulnerabilități peocupante, deși mai puțin vizibilă în lumea noastră excesiv ideologizată. Voi da în acest sens două exemple.
Să existe publiciști în serviciul Rusiei? Cazul „interesant” al lui Octavian Știreanu
S-au întocmit liste cu ziariști despre care se spune că s-ar afla în serviciul Rusiei. Totuși, motivele pentru care un publicist se manifestă anti-NATO, anti-occidental și, pentru echilibru, pro-Putin, chiar și în acest context excepțional, pot avea explicații banale: frustrări personale, un temperament de tip „împotriva curentului”, atracția pentru scandal. Ori este vorba pur și simplu de lipsă de inteligență, sau de o minte tulburată, adăugată lipsei de sensibilitate.
Adevărata atenție este de îndreptat asupra publiciștilor fără niciunul din defectele enumerate mai sus. Asupra autorilor de texte elaborate, care apelează la sensibilitățile cititorului, care folosesc o informație bogată tocmai pentru a manipula interpretările. M-am gândit la această tipologie găsind în Inboxul meu un articol semnat de Octavian Știreanu (aici) care m-a convins să-i citesc și altele. Știreanu are un palmares bogat: ziarist din 1979, absolvent a două facultăți, fondator, în 1990, a ziarului dezgustător Azi. senator și apoi deputat PD/PSD, consilier prezidențial (al lui Ion Iliescu), secretar de stat, om de afaceri. Mă opresc la articolul „Războiul în imagini care nu se văd”, deschis cu o hartă din 1920, unde Ucraina nu apare ca țară („Dar unde e Ucraina”, pune el titlul, pentru a susține teza lui Putin, că statul cu care ne învecinăm nu are legitimitate istorică).
De ce în plin secol XXI, întreabă Știreanu, „nu a fost posibilă rezolvarea rațională, civilizată a oricăror diferende existente între taberele beligerante”? (Atenție la formulare: „taberele beligerante”). Acuzațiile la adresa lui Putin ar fi „un concurs de epitete care vrea să arate slugărnicia față de opozanții lui Putin”. Cauzele războiului sunt mult mai adânci decât patologia prezumată a unui individ, zice el. Preia un citat al lui Henry Kissinger: „Ucraina este independentă de numai 23 de ani”, pentru a-i pune la îndoială dreptul la statalitate. Continuă cu aceeași sugestie: „pentru Rusia, Ucraina nu poate fi niciodată doar o țară străină”. NATO trebuie să declare că Ucraina nu va intra în NATO până nu va avea tratat cu Federația Rusă, și astfel va fi pace. O „soluție” tot atât de cinică precum invitația de a trimite refugiații ucraineni prin coridoare umanitare care duc în Rusia. Refuzul Bruxelles-ului de a începe procedurile pentru aderarea Ucrainei la UE ar fi dus la riscul ca o țară cu importante zăcăminte naturale și cu o poziție geostrategică esențială „să scape printre degete occidentalilor”. Ca la un semn, brusc și dintr-o dată, a apărut fenomenul Maidan „actul de naștere al dezastrului ucrainian”. Știreanu susține deci că Occidentul este cauza dezastrului de astăzi. Conform lui, istoria recentă a Ucrainei a fost bulversată „sub oblăduirea Occidentului și cu instrumentele organizațiilor neonaziste băștinașe”. Maidan, manifestare a huliganismului politic din stradă mascat în „voința poporului”, ar fi destituit întreaga ordine legală din Ucraina.
De la Maidan, continuă ziaristul-politician, „drepturile minorităților care viețuiesc în Ucraina sunt zero. Școli zero, manuale zero, drept de a folosi limba maternă în public sau în instituții zero”. De data aceasta, autorul asumă o minciună grosolană, ușor de verificat.
Știreanu face referiri la „trecutul nazist” al Ucrainei, enumeră personalități și formațiuni naționaliste din Ucraina, plângându-se că Bruxelles-ul se face că nu vede aceste pericole, în timp ce României i s-a tot „frecat ridichea” pentru vini asemănătoare. Dacă garanțiile pentru minorități ar fi fost asigurate, „războiul de acum n-ar fi avut loc”, conchide el cu o altă falsificare grosolană, țintind sensibilitățile conaționalilor. Iată și această brutală și falsificatoare susținere, în cel mai fidel spirit putinist: „Rădăcina acestui război se află în eterna și sensibila problemă a minorităților, pe care Ucraina a stropșit-o sub cizma vechilor instincte naziste”.
În rețetarul lui Știreanu nu putea să lipsească Kosovo. Dacă nu Serbia a distrus Iugoslavia, „cine o fi făcut-o? Și de ce?” Ne propune să punem Donbas în loc de Kosovo și Ucraina în loc de Serbia. „Dar de ce două situații identice sunt tratate cu unități de măsură diferite?”, ne întreabă el, pentru a susține că Donețk și Luhansk ar avea dreptul la autodeterminare, exact cum declamă Putin. Diferența este desigur aceea că în anii 1990 Serbia inițiase un genocid împotriva albanezilor, în timp ce acum vorbim despre crimele Rusiei împotriva cetățenilor ucraineni de diferite naționalități.
Celelalte articole ale lui Octavian Știreanu sunt identice ca mesaj. Îmi permit să folosesc un limbaj furios pentru a le califica drept o „propagandă deșănțată” a tezelor lui Vladimir Putin. Însă, îmbrăcate cu informații, citând din autori respectabili, scriind cursiv și mobilizator, natura lor poate fi percepută mai greu, în ciuda radicalității pro-putiniste. Câți dintre cititorii săi pot urmări formidabilele provocări de doctrină ale cazului Kosovo și diferența colosală de natură cu situația Donețk și Luhansk? Câți pot evalua diferența dintre actualul sistem de asistență al minorităților din Ucraina și calificativul „zero drepturi”? Câți cunosc istoria Ucrainei și câți o pot lega de principiile dreptului internațional în materia statalității?
Urmărind campania Realității PLUS a lui Sebastian Ghiță (fost membru în Comisia de Control al SRI, refugiat în Serbia într-o situație în care nu putea să nu verse serviciilor de informații sârbe și ruse ce i se cerea/ aici), ambiguitățile lui Ioan Talpeș (fostul director al SIE în vremea când se desfășurau operațiuni de contrabandă care implicau ofițeri de informații) și acum textele lui Știreanu din ziarul Cotidianul, am simțit pur și simplu răcoare pe spate. Acești oameni au fost, și sunt până la un punct, actori cu greutate în straturile superioare ale puterii. Este de bănuit că dacă nu ar fi existat contextul excepțional al atacului Al Qaeda asupra Americii, din 2001, România nu ar fi devenit membră a NATO. Cu astfel de personaje cheie în stat, astăzi am fi jucat rolul Belarusului. O țară vândută Rusiei folosită în realizarea fanteziilor criminale ale lui Vladimir Putin.
Egoismul etnic. Declarația șocantă a liderului PPMT
În momentul invaziei rușilor în Ucraina, Csomortányi István, președintele Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania (și în această calitate) a dat o declarație (aici), din care citez: „Suntem convinși că maghiarii din Transilvania, la fel ca toate națiunile Europei Centrale, trebuie să rămână în afara conflictului dintre Ucraina și Rusia și dintre Est și Vest. ... Convingerea noastră este că niciuna dintre părți nu are dreptate în acest conflict. Cunoaștem bine Rusia, iar Ucraina este statul care, în ultimii ani, a călcat în picioare drepturile minorităţilor naţionale de pe teritoriul ţării, dreptul la limba maternă, la educaţie… Ucraina este un stat care, cu sistemul său de guvernare corupt până în măduva oaselor, este dușmanul tuturor cetățenilor săi...”.
Enunțate în contextul dezastrului uman din Ucraina, afirmațiile exprimă un egoism înmărmuritor. Citeste continuarea pe Contributors.ro
