Bruxelles. Mii de tineri ies pe stradă să sărbătorească. În plină pandemie. Fără mască, fără a respecta măsurile de distanțare. Ce sărbătoresc? Dorința unei reîntoarceri la viața de dinainte de COVID-19, când depresia, anxietatea mentală, răbdarea, sensul responsabilității de a trăi într-o societate erau niște concepte îndepărtate și nu neapărat aduse în prim plan. Libertatea era valoarea supremă, obligațiile morale și sociale împinse mai degrabă în fundal. Însă pandemia a dat totul peste cap. Nu doar pentru tineri, ci pentru toți cetățenii. Pentru întreaga societate. Obligațiile au devenit prioritare, libertatea individuală secundară, iar asta ia forma unei convenții, a unei rutine sociale. Acum e vorba de necesitatea unei societăți morale, nu neapărat în sensul unei delimitări clare între bine și rău, care îs concepte grele, ci între evitarea durerii celorlalți și urmărirea plăcerii proprii.
Promovarea unui hedonism epicurian, a unei morale a plăcerii, pare să caracterizeze atitudinea tinerilor și a celor care ies pe stradă cu miile pentru a sărbători în timpul pandemiei. Însă ar fi fost Epicur de acord? Scopul vieții e fericirea, iar scopul fericirii e plăcerea, fie ea de a bea, de a dansa, de a socializa. Valoarea prieteniei era de bază pentru filosoful grec. A evita durerea, fizică ori mentală, e ceea ce contează. În primul rând, a îndepărta durerea proprie, pentru că așa cum sublinia Epicur, eul e prioritar. Asta nu înseamnă că evitarea durerii proprii se face mereu în detrimentul celorlalți, dar aceste momente pot exista. Filosoful Bertrand Russell accentuează însă că mila față de suferințele celorlalți nu era ignorată de către Epicur. În plus, hedonismul epicurian nu încuraja cultul unei plăceri duse la extremă, plăcerea de dragul plăcerii, ci era sinonim cu moderația, cu înfrânarea sinelui. Ceea ce Epicur dorea să atingă era starea de ataraxie, adică lipsa fricii, durerii, tristeții. Plăcerea înțeleasă ca lipsă a neplăcerii. O netulburare a sinelui, o serenitate a sufletului. Dar într-un mod chibzuit, cumpătat. A neglija intenționat toate măsurile de restricție, doar de dragul de a nu le respecta, e mai degrabă opusul temperanței, ceea ce poate cauza ca societatea să alunece ușor într-un nihilism moral, unde nu există obligații, pentru că nu există nici valori (morale) pe care să ne fundamentăm judecățile și acțiunile.
Metafora războiului, existența unui ‚dușman invizibil’, e uneori invocată de liderii politici pentru a justifica impunerea măsurilor de stopare a pandemiei. O stare de război ce nu își are rostul, e critica deseori auzită, și unul din motivele principale de revoltă a tineretului. Într-adevăr, analogia nu e pertinentă. Dar dintr-un alt motiv, nu neapărat din cauza severității restricțiilor. Responsabilitatea de a pune capăt unui război aparține deseori liderilor politici, celor care l-au declanșat, etc. Responsabilitatea de a opri pandemia, sau cel puțin de a o ține sub control, aparține întregii societăți. Nu doar comportamentul liderilor politici trebuie scrutat, ci conduita fiecărui membru al societății. De ce? Din simplul motiv că virusul e contagios, iar noi suntem o comunitate globală. Suntem interconectați cu toții. Efectul de domino prevalează. Un act egoist, care nu ține cont de circumstanțele exterioare, poate declanșa un val nou de infectări.
Deseori, egoismul ia forma nepăsării. Indiferența e un cuvânt drag unui alt filozof grec, Pyrrhon. În situația de față, Pyrrhon ar zice că atât îngrijorările tinerilor cât și suferința bătrânilor și a celor vulnerabili pot fi sprijinite prin argumente puternice. Ce e de făcut? Epoché, să suspendăm judecata. Să nu luăm partea nimănui. Să fim indiferenți. Indiferenți, precum unii dintre noi. Dar nu pentru că vor, ca și Pyrrhon, să se angajeze într-un efort intelectual ce susține isostenia, adică a accepta posibilitatea că două judecăți contradictorii pot fi echipolente în același timp, scopul fiind de a obține moderația în gândire. Nu. Ei nu practică deloc echidistanța, precum Pyrrhon, ci aleg să direcționeze indiferența preponderent spre semenii săi, să neglijeze nevoile (sanitare) ale celorlalți.
Indiferența, în sensul pironist, poate duce la ataraxie, la o libertate eliberatoare, la o detașare interioară. Asta nu înseamnă să fim nesimțiți, ci să devenim mai rezilienți în fața vicisitudinilor vieții, mai îngăduitori și răbdători cu incertitudinile zilnice. Atingerea certitudinii nu e neapărat echivalentă cu eliminarea vulnerabilităților și slăbiciunilor noastre.
Bătrânii și cei vulnerabili nu aleg să se îmbolnăvească de COVID-19, deci nu e vina lor că prin impunerea măsurilor de restricție, unii tineri suferă. Acesta e un efect secundar nedorit. Prioritatea bătrânilor și a statului e înlăturarea durerii și protejarea celor vulnerabili. Prioritatea celor care ies în stradă cu miile pentru a sărbători, sfidând toate măsurile de restricție, e urmărirea plăcerii proprii, în detrimentul tuturor celor care din păcate nu pot alege și se vor îmbolnăvi ca urmare a acțiunilor lor.
Indiferența simplă, înțeleasă ca urmărirea plăcerii proprii în detrimentul altora, nu va pune capăt pandemiei. Nu putem înlătura ceva a cărei existență continuăm să o sprijinim prin acțiunile noastre. Această indiferență va duce doar la un cerc vicios, din care nu vom putea ieși atâta timp cât nu conștientizăm că pandemia există.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
