Pandemia îmbolnăveşte şi ucide zilnic mii, zeci de mii de oameni, pe tot globul, iar angoasa îi cuprinde vizibil pe tot mai mulţi. Totuşi o întrebare nu îmi dă pace. Oare chiar ar trebui să ştim cu orice preţ cine a fost pacientul zero al SARS CoV 2? Unde şi când a apărut noul virus global? E vorba de pur interes ştiinţific sau de calcule politice? În cazul în care am întreba un epidemiolog celebru din lume, indiferent de naţiunea căreia îi aparţine sau de şcoala ştiinţifică din care face parte, dacă ar trebui să ştim unde şi când a apărut pandemia actuală, şi cine a fost pacientul zero, răspunsul ar fi clar pozitiv. Iar motivaţia ar fi legată de găsirea unui vaccin şi metode de a evita repetarea în viitor a erorilor care au condus la acest deznodământ destul de grav până în acest moment. Dar un istoric? Desigur, veridicitatea faptelor constituie esenţa muncii şi vocaţiei acestei meserii. Dar ştim noi sigur, de pildă, de unde a plecat celebra gripă spaniolă, cea care a ucis cel puţin 50 de milioane de oameni după Primul Război Mondial? Nu ştim cu certitudine, deşi ipoteza că a apărut în SUA e cea mai susţinută la nivel planetar. I-a dat cineva în judecată pe americani atunci sau mai târziu? Eu nu am auzit de aşa ceva. Despre ciuma neagră care a lovit Europa în secolul al-XIV-lea am aflat că probabil provenea din China sau din Asia Centrală, dar nu avem vreo certitudine.
Ştim graţie istoriei că omenirea a mai fost lovită în trecut de valuri de boli contagioase distrugătoare, unele afectând mai multe continente şi ajungând pandemice: ciuma, holera, variola, tifosul etc. Până în a doua parte a secolului al XIX-lea, când ştiinţa a progresat atât de mult încât s-au descoperit instrumente şi substanţe care să combată bacteriile, microbii şi în secolul XX şi viruşii, neştiindu-se cum anume exact se răspândeau molimele, nici nu exista vreo proecupare pentru pacientul zero şi lanţul cauzal al răspândirii. Mulţimile furioase şi înapoiate, cuprinse de teama unei morţi cumplite şi nediscriminatorii, linşau evrei, ţigani, ardeau vrăjitoare pe rug, dar acestea erau mecanisme de tip ţap ispăşitor, nu tentative de a afla adevărul. Se urmărea doar găsirea de vinovaţi spre a calma furia plebei.
Problema vinovăţiei chineze şi interesele americane
Aşa cum îmi sugera recent un prieten, aruncarea vinei asupra unui om sau a unei colectivităţi e o metodă verificată de a linişti colectivităţile umane afectate de maladii grave, dându-le impresia că îşi pot controla destinul. Dacă epidemia e produsă de viruşi sau bacterii venite de la animale sau de la inşi care nu ştiu că sunt purtători, atunci vina e una difuză iar oamenii se simt abandonaţi de divinitate şi de semenii lor în calea răului. Dar dacă virusul a scăpat dintr-un laborator, vina aparţine clar unui agent uman care poate fi arătat cu degetul, chiar pedepsit (el sau superiorii săi). Colectivitatea simte că reia cumva controlul asupra răului, şi că îl poate previni în viitor.
Chiar dacă ne găsim în mijlocul unui război al acuzaţiilor între China şi SUA privind locul exact de unde provine virusul care a isterizat toată planeta şi vinovăţia fuandamentală pentru răspândirea sa, vedem cum se ridică voci din ce în ce mai numeroase care sugerează sau cer direct reducerea intensităţii relaţiilor comerciale cu firmele chineze, mutarea unei mari părţi din producţia de bunuri de consum şi medicale pe teritoriul altor state, iar cele mai radicale voci se gândesc chiar la forme de pedepsire a statului chinez. Ruperea sau diminuarea drastică a relaţiilor comerciale prin delocalizări masive de firme şi mutarea de capitaluri e deja sugestia cea mai prezentă în analize şi recomandări pentru guvernanţi, nu doar în SUA. Lucru evident greu de realizat şi extrem de riscant pentru cel ce va încerca! Cum putem crede că brusc, lucrătorii englezi, italieni, germani, americani sau canadieni vor începe să producă piese de calculator, de aviaţie sau reţele IT nu doar la fel de bune ca cele făcute în China (asta ar fi fezabil) ci la preţuri la fel de scăzute sau oricum comparabile? Sau le vor muta rapid în India, Singapore, Pakistan, Indonezia, Brazilia? Deşi e posibil, acest proces nu poate fi unul rapid. China va reacţiona dur, va pedepsi economic statele care îşi îndeamnă corporaţiile şi investitorii să plece rapid, ar putea să le confişte bunurile (halele, utilajele, maşinile etc.) Şi totuşi vor fi ţări care vor încerca aşa ceva, din motive economice şi politice, căutând să mute afacerile în ţări mai prietenoase, mai democratice şi pe care cred că se pot baza mai substanţial în caz de nevoie. Multe echipemente medicale care se făceau în Asia se vor fabrica ţi în SUA şi statele UE, din prudenţă. În mod cert, China va suferi consecinţe, de aceea nu cred că va fi marele câştigător al crizei pandemice.
Revin acum la întrebarea de la început. Are o logică pedepsirea statului chinez şi implicit a poporului chinez? Nu pentru că ar fi apărut Covid 19 pe teritoriul său – asta e aproape sigur dar nu există un element volitiv demonstrabil în acest fapt, virusul mutant nu a cerut voie elitelor comuniste de la Beijing şi nici nu e deloc sigur că ar fi fost scăpat accidental din vreun laborator militar. Ci ca urmare a faptului că regimul la putere a procedat asemenea tuturor regimurilor totalitare, ascunzând cel putin două luni gravitatea molimei, excat aşa cum a făcut URSS după accidentul nuclear de la Cernobâl din anii ‘80. Paralela Cernobâl-Wuhan ar fi perfectă dacă s-ar demonstra teoria scăpării din laborator. Cum vocile critice şi disidenţii din China au fost rapid oprite să mai atragă atenţia asupra dezastrului medical-umanitar (şi implicit a riscurilor pentru restul lumii), prin arestări, izolare şi persecuţii, mai exista teoretic posibilitatea ca statele UE şi Uniunea ca atare, dar şi SUA, să afle aceste lucruri din sursele de intelligence pe care le are sau ar trebui să le aibă şi în China Populară. Nu s-a întâmplat aşa. Fie UE şi ţările membre nu au destui spioni şi informatori în spaţiul chinez, fie aceştia nu şi-au făcut treaba. Mai probabil fiind prima variantă. Iar agenţii pro-americani au fost eliminaţi masiv de serviciile chineze în ultimul deceniu. Europenii ocidentali, mai ales, lasă greul monitorizării activităţilor riscante ale Chinei pe umerii americanilor, dovedind şi aici că metoda mersului “pe blat” (free ride) în trenul securităţii transatlantice e deja împământenită.
Acum, chiar dacă ştim că oficialii chinezi au trimis avioane cu echipamente medicale şi doctori în ajutorul Italiei, Spaniei, SUA şi a multor altor ţări, sperând să spele parţial acuzaţiile existente şi să obţină un plus de simpatie din partea populaţiilor europene şi a celei nord-americane, e clar că resentimentele populare faţă de China trec înaintea recunoştiinţei. Nu poporul chinez e dispreţuit sau acuzat, ci leadershipul autoritarist, cel de esenţă comunistă cu….trăsături chineze. Aşa cum spune doctrina oficială.
Nu știu ce credeţi că se va întâmpla în următorii ani, dar mie goana lui Trump și a apropiaților săi după dovezi că virusul SARS CoV2 a scăpat dintr-unul dintre laboratorarele specializate din Wuhan îmi amintește în mod neplăcut de momentul iunie 1914 când, după ce tânărul sârb bosniac Gavrilo Princip l-a asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand, cercurile politice austriece, ajutate de serviciile de informații, căutau febril dovada că acel om nu a acționat de capul lui ci instigat sau chiar pregătit de Serbia…ceea ce în final s-a dovedit cumva adevărat (Mâna neagră, organizația responsabilă cu trimiterea asasinilor la Sarajevo, era susținută de ofiţeri superiori sârbi).
Mai grav e că preşedintele Trump se simte pus cu spatele la zid
- dacă nu se poate dovedi că e China marea vinovată (China plus etiopianul din fruntea OMS, care a ajuns acolo cu sprijin chinez direct şi a menajat interesele şi sensibilităţile chineze), atunci multi americani o să tragă concluzia că si Trump e vinovat, că nu a luat la timp măsurile necesare. Mai ales că presa liberală a arătat că Peter Navarro, consilier comercial, îl avertizase în ianuarie pe preşedinte asupra gravităţii virusului celui nou, spunând că poate ucide sute de mii de americani şi va lovi grav economia ţării. Astfel că mulţi americani vor afirma că preşedintele lor e şi el vinovat, alături de liderul chinez Xi Jinping. Dacă şi măsurile economice keynesiene prin care liderul american vrea să relanseze economia şi să scadă brusc şomajul eşuează sau nu produc destule rezultate positive, iar democratul Jo Biden se detaşează în învingător probabil la alegerile din noiembrie anul curent, atunci Trump va fi tentat să deturneze atenţia americanilor frustraţi de lipsuri către exterior. Către ţapi ispăşitori clasici, China fiind unul prin excelenţă, alături de Iran şi Venezuela. Nu degeaba secretarul de stat Mike Pompeo reia tot mai des teoria virusului coronarian scăpat din laboratorul din Wuhan, fără a prezenta dovezi dar afirmând că are informaţiile necesare. În acelaşi timp, el şi alţi oficiali americani denunţă comportamentul Beijingului în marea Chinei de Sud şi faţă de Taiwan, sugerând că Washingtonul nu va permite Beijingului să facă jocurile geopolitice în Asia de Est şi Sud-Est, zonă pe care acesta o consideră sfera sa naturală de interes şi acţiune. Chiar dacă mulţi militari americani de pe portavionul Th. Roosevelt s-au îmbolnăvit cu noul virus, Penatgonul va găsi oricând forţe spre a descuraja orice plan asertiv al Beijingului faţă de aliaţii SUA din Asia de Est. De fapt e posibil ca şi armata chineză, PLA, să sufere masiv din cauza pandemiei, chiar dacă nu o recunoaşte.
Aşadar echipa Trump-Pence-Pompeo ar putea împinge conflictul politic, geopolitic şi economic deja existent cu Beijingul către limite greu de anticipat. Va cere poate chinezilor, aşa cum a făcut şi în trecut, să cumpere rapid bunuri americane de 200 de miliarde USD (din care 50 de miliarde doar bunuri agricole) şi dacă aceştia nu se vor conforma (propriile firme ajungând în mare lipsă de bani din cauza crizei), ar putea decide sancţiuni, adică taxe vamale uriaşe, precum dorise să procedeze înainte să ajungă cu greu în decembrie 2019 la un prim acord de principiu cu partea chineză. Voci radicale din anturaj i-au sugerat chiar să declare unilateral anularea datoriei uriaşe a SUA către China (cca. 1,1 trilioane USD), sau a unei părţi din ea, prin procedura zisă default, interzisă de legislaţia internă. De fapt ar putea bloca unilateral bunurile şi conturile unor firme chineze de pe teritoriul american, sub diverse pretexte, iar băncile americane nu ar mai plăti dobânzile aferente către parteneri chinezi care au depuneri la ele. Va bloca temporar datoriile şi asseturile chineze ce pot fi identificate rapid – adică nu cele cumpărate prin intermediari ci direct de firme şi afacerişti chinezi. Aşa a procedat preşedintele Carter în 1979 cu bunurile iranieene din SUA, la fel şi Obama cu cele ale Venezuelei. Dar o asemenea decizie ar dinamita încrederea tuturor ţărilor lumii în seriozitatea guvernului american şi a economiei naţionale.
Gândirea liderilor ne spune multe despre conflictul actual
Ca să înţelegem miza disputei, ar fi util să vedem nu doar the big picture (rivalitatea la nivel de sistem internaţional dintre Washington şi Beijing) ci şi să pătrundem în mentalitatea şi gândurile decidenţilor supremi american şi chinez. Le putem cunoaşte hărţile mental-cognitive din speechuri, luări de poziţie, documente oficiale dar şi din ceea ce spun apropiaţii lor. Evident că ştim mult mai multe despre Trump, liderul celei mai dezvoltate democraţii din lume, decât despre Xi Jinping, cel care tinde să devină conducător pe viaţă al celui mai populat stat autocratic din lume.
Aşadar, ce crede şi ce vrea Donald Trump? Liderul american se confruntă cu riscul clar de a pierde alegerile din noiembrie, dacă masa dură a alegătorilor de dreapta (baza sa electorală) se va simţi dezamăgită de criza economică si de numărul de victime al pandemiei (peste 60.000 la începutul lunii mai). De aceea e decis să blameze China şi să introducă sancţiuni economice şi mai dure decât cele din 2018-2019. Consilierii săi economici, Peter Navarro şi Robert Lighthizer, reprezentant comercial al SUA, cel mai probabil îl îndeamnă să declanşeze un război al tarifelor devastator contra Beijingului, în condiţiile în care şi alte ţări îşi vor muta anumite ramuri de producţie din China către propriul teritoriu sau spre state prietene (aliate), aşadar pe fondul trendului de deglobalizare şi fragmentare a lanţurilor de producţie şi vânzare la nivel global.
Din păcate, ceea ce i se poate reproşa din prima lui Trump e că a reuşit “performanţa” de a lăsa sistemul commercial internaţional fără un arbitru instituţional, împiedicând numirea unui judecător în Organul de apel al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), iar acesta nu a mai putut funcţiona de la finalul anului trecut. OMC este slăbită exact când ar trebui să lupte contra tendinţelor protecţioniste în cascadă, pe care le va manifesta majoritatea ţărilor, la un moment dat.
Atacurile preşedintelui contra unor organizaţii internaţionale şi acorduri de liber schimb sunt bine cunoscute – a abandonat proiectul unui acord comercial trans-atlantic (Transatlantic Trade and Investment Partnership) şi Parteneriatul trans-pacific, acesta din urmă prinzând contur tot mai clar dar fără americani. A refuzat categoric Acordul climatic de la Paris, pe care Beijingul l-a agreat. Nu are încredere în ONU, OMS, OMC, UE şi chiar şi faţă de NATO a avut mereu sentimente contradictorii, dar nu fără motive, europenii lăsând mult prea mult din povara financiară pe umerii Americii (peste 70% din cheltuielile militare aliate).
Fobia trumpiană la adresa instituţiilor şi regimurilor internaţionale va face ca lui Xi Jinping să îi fie relativ uşor să îşi îndrepte criticile legate de slăbirea organizaţiilor internaţionale universale către SUA. În lipsa unui arbitru comercial din cadrul OMC, mai multe ţări ale lumii (China fiind una dintre ele, alături de Australia, Brazilia, Canada, Mexic, Norvegia, UE etc.) au decis recent să creeze un sistem de judecată comercială ad-hoc numit Multi-Party Interim Appeal Arbitration Arrangement (MPIA), cu judecători numiţi prin consens, ceea ce lasă de facto Washingtonul izolat. MPIA va respecta regulile comerciale generale ale OMC şi va înceta să existe când Organul de Apel al OMC îşi va relua funcţionarea. Adică, mai pe scurt, dacă Jo Biden va câştiga alegerile americane. Trump va impune probabil noi tarife vamale foarte dure, pe lângă cele care deja există şi afectează cel puţin jumătate din comerţul cu Beijingul. Iar reacţia OMC va fi una palidă, aprobând acele tarife zise de salvgardare, justificate prin securitatea naţională, dacă partenerii comerciali îşi subvenţionează excesiv producţia internă. SUA, China, Japonia dar şi ţările UE vor acorda masiv subvenţii pentru producătorii lor. Noul război comercial va avea ca scop să le arate americanilor că el, liderul lor, ia totul foarte în serios şi pedepseşte China cea iresponsabilă. Acesta va fi fundamental strategiei de relansare economică a echipei Trump. Faţă de marea criză economică din 2008-2012, acum barierele tarifare impuse de marile puteri, cu SUA în frunte, vor fi probabil mult mai mari şi mai greu de eliminat ulterior. G20, ca umbrelă instituţională a puterilor economice, nu pare capabil să permită un acord rapid de limitare a războiului tarifar, bazat pe consen şi încredere, pe cedări mutuale. Fiecare stat important e anxios să ofere protecţie propriei populaţii, confruntată cu şomaj masiv, şi să ajute cu subvenţii producătorii importanţi, cei care contribuie semnificativ la PIB şi la dezvoltarea tehnologiei.
În acelaşi timp şi liderul chinez Xi e sub o presiune internațională şi internă uriasă, iar căderea economiei chineze cu 6,8% în câteva luni deja e o catastrofă. Niciodată din 1992 încoace, economia chineză nu a făcut un asemenea salt în spate. Deja în ultimele patru luni ale anului trecut, creşterea economică fusese de 6%, sub pragul de 7-8% scontat şi dorit, iar tarifele pe oţel şi aluminiu impuse de Washington au contribuit din plin la scădere. E posibil să aibă o creştere economic de doar 2-2,5% la finalul acestui an, ceea ce va împiedica scoaterea din sărăcie lucie a câtorva zeci de milioane de chinezi, care aşteptau îndeplinirea promisiunilor oficiale asumate de Partidul Comunist şi leaderul său. Iar dacă PCC nu mai e în stare să ofere populației hrană și prosperitate, după ce că nu îi lasă nici libertate politică și civică, atunci pot izbunci mari proteste iar regimul va trebui apărat iar de armată (PLA) la fel ca în 1989 în faimoasa piaţă Tien an Men. PLA are implicit şi misiunea de a apăra leadershipul contra populaţiei, în caz de rebeliune violentă. Contractul social tacit dintre conducători şi populaţie se poate rupe în mod violent.
Ştiu, istoria nu se repetă dar am un sentiment de angoasă când mă gândesc cât de politizată e deja această anchetă privind laboratorul sau laboratoarele din Wuhan…la fel ca și ancheta austriacă asupra asasinatului din iunie 1914. Viena i-ar fi scos vinovați pe sârbi oricum, nu am dubii, atât de mare era dorinţa taberei dure (condusă de generalul conte Conrad von Hötzendorf, şeful statului major austro-ungar) de a pedepsi Serbia. Orice vor descoperi americanii referitor la originea virusului, chiar dacă la fel vor spune și britanicii, francezii, nemții, îmi e clar că Beijingul va respinge integral rezultatele anchetelor ca fiind minciună a propagandei antichineze. Va pune presiune asupra statelor dependente economic de capitalurile chineze, de exemplu Gwermania, Grecia, Ungaria, să se delimiteze de poziţia americană...
