Sunt irezistibile aceste două imagini. De o parte chirurgul celebru, dinozaur de sistem prins în crunte acuzații de malpraxis, cu “oase în frigider” și operații experimentale. De cealaltă parte, cei doi neurochirurgi tineri, întorși din vestul Europei să ajute țara, dar blocați de același sistem, cu care încearcă să lupte. Primul e chirurgul-drac, ceilalți doi sunt chirurgii-îngeri. Pe primul îl detestăm, pe ceilalți doi (aproape) îi idolatrizăm. Adevărul factual însă, oricât de ne-simpatic ar fi, e că doar 3% din succesul unei operații depinde de cine este chirurgul care te operează.
Un studiu observațional cunoscut, realizat pe 18 000 pacienți operați într-un important spital din Cambridge (Papachristophi 2014, Journal of Cardiothoracic and Vascular Anesthesia), constată că succesul sau eșecul unei operații depinde în proporție de 97% de gradul de risc al bolii respective și de caracteristicile specifice individului operat. Doar 3% din rezultatul operației este dependent de calitatea chirurgului care operează și aproape deloc de cine anesteziază pacientul.
Detaliul foarte important (și relevant pentru România) este că acest mix este specific doar acelor spitale în care există protocoale medicale actualizate care sunt riguros respectate de personalul medical. Cu alte cuvinte: sistemul funcționează atât de bine uns încât aproape că nu mai e relevant dacă chirurgul pe mâna căruia ajungi e drac sau înger.
Aici ar trebui să ajungă și medicina românească, iar semnul că suntem încă departe de acest deziderat este existența în spațiul public românesc a medicilor damnați și a medicilor sanctificați. E cel mai acut simptom al slăbiciunii sistemului medical românesc.
Cum au ajuns alte spitale la astfel de performanțe? Caracteristica de mai sus nu este specifică doar țărilor super-bogate, ca Statele Unite sau Anglia. În India există câteva spitale cu resurse financiare mult mai reduse decât ale unui spital românesc, dar care sunt date frecvent ca exemplu de siguranță și succes al tratamentului. Și nu pentru că acolo ar lucra niște zei în halate albe.
Explicația e mult mai puțin spectaculoasă: aceste spitale măsoară cu religiozitate rezultatele tratamentelor acordate pacienților lor (multe îi urmăresc și după externarea din spital) și iau măsuri imediat ce datele colectate indică o performanță sub standard.
Există metode de a măsura aceste rezultate prin care complexitatea cazurilor și alte variabile sunt ponderate pentru a nu oferi o imagine tulburată a performanței clinicii respective. Toate aceste spitale încurajează raportarea oricăror incidente medicale pentru ca ulterior să poată învăța ceva din apariția efectelor adverse: de exemplu modelul “Patient Safety Alerts” este un sistem prin care se raportează orice incident cu potențial negativ pentru pacient. Toate aceste spitale măsoară regulat performanța chirurgilor lor și, atunci când unul dintre ei performează sub standard, echipa se adună împreună încercând să identifice problema și să o rezolve.
Existența acestui sistem de măsurare a performanței medicale previne eficient apariția unor situații/acuzații similare cazului Burnei prin identificarea rapidă a unor rezultate anormale (timpul mediu în care anomaliile sunt semnalate este de 3 luni). Acest tip de sistem oferă date solide utile inclusiv pentru prevenirea blocajelor de tipul celor de la clinica de neurochirurgie a spitalului Colentina. Căci nu numărul operațiilor realizate într-un an contează, ci câți dintre pacienții operați trăiesc și care este calitatea vieții lor post-operatorii. Cât timp discuțiile dintre medici și manageri sau politicienii populiști se vor baza pe argumentul eminenței sau pe “ba p-a mă-tii”, nimic nu se va schimba.
Chirurgii sunt primii din breasla medicală care au înțeles că îngrijirea acordată pacienților poate fi foarte eficient îmbunătățită prin măsurarea performanței lor, prin monitorizarea erorilor din clinică urmată consecutiv de corectarea acestora. Dar pentru a face asta trebuie să ai curajul să vorbești deschis despre aceste erori.
O declarație recentă a chirurgului Burnei m-a frapat enorm: “În 42 de ani de medicină nu am avut nici măcar o acuzație de malpraxis”. E o diferență masivă între acest tip de mentalitate și cea a cunoscutului neurochirurg britanic Henry Marsh: "O parte din decesele pacienților mei încă mă bântuie și, cu cât mă apropii de sfârșitul carierei, cu atât simt o datorie mai mare să vorbesc despre greșelile pe care le-am făcut în trecut". Sau a profesorului Atul Gawande de la Harvard: "Nu e confortabil să privim la propriile greșeli. Ne e frică. În general, nu vorbim despre erorile noastre, ale medicilor, nu le recunoaștem, nu le analizăm și atunci nici nu putem învăța din ele".
Nu avem în România nici cadrul legal și nici cultura profesională necesară în care medicii să vorbească deschis despre aceste greșeli, să își măsoare obiectiv performanțele profesionale, să le repare, să nu le mai repete. Deși asta e esențial: nu poți îmbunătăți ceea ce nu măsori.
Avem în schimb în România fie medici-draci, fie medici-îngeri. Suntem blocați în această dihotomie iluzorie, ireală și nocivă. E ceva din care alții, în țările mai sus amintite, au început să iasă. E un proces dureros, deloc simplu, dar încet-încet se va întâmpla și la noi. Și mulți, chiar și medici tineri sau onești, vor înțelege greu acest proces. Dar el este la fel de inevitabil ca răsăritul soarelui.
Chirurgii pe care eu îi admir cel mai mult, nețărmurit de mult, nu sunt cei mai faimoși, cei mai profesori, cei mai premiați. Sunt cei care îndrăznesc să vorbească despre greșelile lor. Cei care îndrăznesc să fie umani. Cei care, în 42 de ani de medicină au avut acuzații de malpraxis, au învățat din ele și în felul ăsta au devenit mai buni. Mai buni și cu mâinile, și cu inima.
Vlad Mixich este presedintele think-tank-ului Observatorul Roman de Sanatate
6
2
