Dramaticele evenimente de la Paris, soldate cu asasinarea unor jurnalişti de la publicaţia de satiră Charlie Hebdo, sunt inacceptabile şi impardonabile, din orice punct de vedere am privi lucrurile. Dar erau ele şi inimaginabile ? La această întrebare voi încerca să răspund mai jos, punându-le atât în perspectiva islamului ca religie, dar şi a islamului à la française, cele două abordări fiind complementare pentru a înţelege de ce astfel de tragice evenimente au ca autori credincioşi musulmani şi de ce astfel de lucruri se întâmplă la Paris. Articolul nu va ieşi din zona vulgarizării, pentru a permite unui număr cât mai mare de cititori să înţeleagă evenimentele în contextul lor, dându-le o cheie de lectură generală ; pentru o mai bună înţelegere, acolo unde este cazul, voi folosi analogii şi comparaţii, conced, uneori la limită, cu religii sau situaţii familiare cititorului român. Voi cita nume şi referinţe fără a intra în detalii, lăsând însă astfel posibilitatea cititorului care vrea să se documenteze suplimentar asupra unui fapt sau autor să o poată face. Cititorul grăbit poate sări peste secţiunile pe care le consideră inutile fără a penaliza definitiv înţelegerea faptelor.
Lumea de altădată
Din punct de vedere al civilizaţiei (un alt loc comun în care Occidentului îi place să creadă că deţine supremaţia şi monopolul), lumea islamică de altă dată (din India în Spania, depăşind, deci, cu mult mica lume arabă a originilor) nu are nimic de invidiat lumii creştine. De la emanciparea adusă de Coran (cu titlu de anecdotă, o femeie poate divorţa din cauze de insatisfacţie sexuală în raporturile cu soţul său –surat 4, 128-130) şi până la mistică, trecând prin arhitectură, ştiinţe umane sau reale, contribuţia islamului este colosală ; amintim doar Casa Inţelepciunii (Bayt al hikma) de la Bagdad, pornită în sec. 8 sub imboldul califului Harun al-Rashid şi în cadrul căreia erudiţi de toate naţiile şi religiile au conlucrat până în sec 13la răspândirea culturii, înţeleasă în cel mai larg sens.
Deşi din India în Spania e loc suficient pentru diferenţe, din comoditate intelectuală sau din neştiinţă, ne-am obişnuit în Occident să considerăm islamul ca un tot unitar şi indefectibil, fără a acorda atenţie diferitelor culte, secte, şcoli sau curente în cadrul acestuia şi fără a lua în considerare evoluţiile lor locale, condiţionate de aspecte istorice, geografice, economice sau societale. Ori, islamul, ca şi creştinismul şi ca multe alte religii, mono sau politeiste, a suferit în istoria sa schisme (fitna) multiple, unele încă din perioada de început, dând naştere unor curente divergente chiar în ce priveşte elemente esenţiale ale doctrinei ; cele mai importante curente sunt sunnismul, pe linia califului Utman (îmbrăţişat astăzi de aproximativ 90% dintre musulmani) şi chiismul (prezent astăzi mai ales în Iran, pe linia califului Ali, văr şi ginere al Profetului Mohamed şi în dezacord cu Utman în ce priveşte succesorul legitim al Profetului), din acesta rupându-se apoi kharidjismul (ca urmare a luptelor lui Ali cu Muawiya şi migrat în timp mai ales în regiunea Maghrebului). Modul de raportare la Coran, la Tradiţie, la sursele dreptului (fiqh) au continuat să slăbească (fitna) unitatea originară a islamului, mai ales că acesta nu cunoaşte, în diversitatea sa, o autoritate temporală depozitară a Adevărului, cum ar fi papa în catolicism.
Intr-o tuşă groasă şi prin analogie cu creştinismul, putem spune că avem trei culte mari : ortodox, catolic şi protestant. Ca în cazul creştinismului, luptele de putere şi influenţă (spirituală şi lumească) au punctat şi încă punctează istoria islamului, în cadrul fiecărui curent apărând diverse alte subcurente, uneori extrem de divergente (între kharidjismul radical susţinut de Nâfi` ben al-Azraq şi cel « liberal » susţinut de Chabib ben Yazîd al-Harûrî, diferenţele sunt enorme). Unele curente (kharidjismul azraqit) ajung până la a considera că jihadul (voi reveni asupra termenului) trebuie dus inclusiv împotriva musulmanilor de altă confesiune. (Spre exemplu, astfel de abordări contradictorii fac că în lumea musulmană nu există o unitate în privinţa situaţiei Palestinei şi a palestinienilor, unele culte putându-se chiar bucura şi profita tacit de situaţia acestora ; alt exemplu, atacurile Irakului, majoritar chiit, asupra Kuweitului, majoritar sunnit malekit sau Iranului, chiit la rândul lui. Dacă ne uităm în ograda noastră creştină, avem o situaţie similară în cazul disputelor din anii 1960-2007 între protestanţi şi catolici în Irlanda de Nord sau, în Franţa, în cadrul catolicismului, opoziţia catolicilor tradiţionalişti levebvrişti excomunicaţi împotriva celor reformatori, post Vatican II, chiar dacă în acest caz nu s-a ajuns la arme.)
Lumea musulmană este una la fel de eclatată sau diversificată ca alte lumi religioase, având curente de un radicalism extrem, dar şi altele la limita flower-power-ului, în numele aceleiaşi cauze ; luând două exemple de la începutul sec.20, l-am putea opune pe Abul A’ La Maudoudi lui Mohamed Iqbal, amândoi pakistanezi.
Reformismul : originile jihadului fundamentalist.
După secole de dominaţie politică, lumea musulmană începe şi ea să ruginească : Imperiul Otoman este cu motoarele aproape oprite, în timp ce Occidentul intră în era industrializării şi colonizării. Coranul promisese dominaţia pe Pământ, dar, contrar aşteptărilor, numeroase ţări musulmane devin protectorate ale Occidentalilor, care reînvie aici flacără creştinismului, anglican, reformat sau catolic. In faţa acestei situaţii, dublată de faptul că declinul intelectual este amplificat de creşterea influenţei confreriilor devoţionale de sorginte mistică sufistă, criza identitară începe să se facă simţită grav. In faţa acestei decadenţe, măsura care se impune, încet dar sigur, este cea a reformei (islah). Spre sfârşitul sec. 18, Mohamed ibn Abd-al-Wahhab (sunnit şi fondator al curentului wahabit din Arabia Saudită de azi) predică întoarcerea la ceea ce el considera a fi puritatea islamului originar şi a strămoşilor (salaf ). Metoda constă în respingerea oricărei inovaţii, oricărei adaptări la lumea modernă, oricărei mistici şi impunând, în versiunea sa conservatoare, o lectură literară a Coranului. Oarecum în oglindă, îi avem în Occident pe Martin Luther şi Reforma, cu a sa «sola scriptura ».
De pe la jumătatea sec. 19, pe urmele lui al-Wahhab calcă alţi reformatori cu idei similare : franc-masonul Jamal al-din al-Afghâni, egipteanul Mohamed Abduh şi sirianul Rachid Rida, care chiar cred un timp într-o posibilă reală reformă de tip aggiornamento, mai apoi algerianul Ibn Badis, marocanul Allal al-Fassi («acolo unde-am fost, acolo trebuie să ajung ») şi, mai ales, egipteanul Hassan al-Bannâ, fondator al Fraţilor Musulmani. Incet dar sigur, dorinţa de reformă prezentă în tot spaţiul musulman se transformă într-un tradiţionalism pur, lumea modernă fiind una de epigoni.
Dar cel mai reprezentativ reformator în sensul de mai sus pare a fi Abul A’ La Maudoudi. Om de o mare erudiţie şi autor prolific, petrece peste 30 de ani pentru a traduce şi a face o exegeză a Coranului în limba urdu (exegeza, bazată pe raţiune aşa cum o cunoaştem noi, şi amprenta sa reprezintă pentru lumea musulmană cam ceea ce reprezintă Suma Teologică a lui Toma din Aquino pentru lumea creştină), pentru a deveni apoi primul reformator din sec. 20 care predică întoarcerea la jihad, aplicarea riguroasă a shariei (legea religioasă islamică) şi necesitatea unui… Stat islamic universal. Cartea sa cea mai cunoscută, adevărat catehism în lumea musulmană, este «Să înţelegem islamul », scrisă în 1932 şi tradusă în numeroase limbi (Comprendre l’Islam, ed. Islamic Foundation, Anglia, 1973) ; în mare, cartea reia o mai veche idee conform căreia tot ce există în lume este musulman, iar în ce ne priveşte, noi trebuie doar să actăm acest lucru, fără să fie neapărat nevoie de o convertire (aceasta ar fi, de altfel, destul de rapidă, simplă şi sumară), ci doar de o renunţare la ceea ce greşit susţinem că suntem: părinţii şi anturajul nostru ne-au deturnat de la acest adevăr. (Când te gândeşti că primii califi nu erau prea încântaţi de convertirea non-musulmanilor la islam, deoarece impozitul pe care-l plăteau aceştia era mai mare decât cel plătit de musulmani !)
In ce priveşte jihadul, s-a cam terminat cu viziunea musulmană idilică ce afirma că e vorba de o luptă interioară (ca în cazul pocăinţei la creştini) ; apărarea islamului devine «esenţialmente o punere la încercare a sincerităţii noastre ca discipoli ai islamului. […]Deasemenea, dacă proclamăm credinţa în islam, trebuie să aparăm cu tărie şi să menţinem prestigiul islamului.» (§ 236, Apărarea islamului) «Jihadul este o parte a acestei apărări a islamului. Jihad înseamnă luptă până la capătul puterilor noastre. […] în limbajul shariei, acest cuvânt este folosit mai ales pentru războiul care este declarat doar în numele lui Allah împotriva opresorilor şi duşmanilor islamului. Acest sacrificiu suprem al vieţii revine tuturor musulmanilor. Totuşi, dacă un grup de musulmani se oferă voluntar pentru Jihad, întreaga comunitate este dispensată de această responsabilitate. Dar, dacă nu există niciun voluntar, toată lumea este vinovată. Această dispensă nu există pentru cetăţenii unui stat islamic atunci când acest stat este atacat de o putere non-musulmană. In acest caz, toată lumea trebuie să vie voluntară pentru jihad. Dacă ţara atacată nu este destul de puternică pentru a riposta, atunci este datoria religioasă a ţărilor musulmane vecine să-i vină în ajutor ; dacă şi ele eşuează, atunci musulmanii din lumea întreagă trebuie să combată duşmanul comun. In toate aceste cazuri, jihadul este o obligaţie primordială a musulmanilor în cauză, la fel cum sunt rugăciunile zilnice sau postul. Cel care se sustrage este un păcătos. Avem dreptul să ne îndoim de pretinsa lui credinţă în islam. El nu e decât un ipocrit care nu va trece proba sincerităţii şi toţi Ibâdat [actele ritualice de devoţiune –n.n.] şi rugăciunile nu sunt decât minciună, o etalare inutilă a devoţiunii. » (§ 237, Jihad) Ar fi inutil să insist asupra textului, însă remarc doar că, din perspectiva teologiei musulmane, aproape fiecare cuvânt este o trimitere la texte coranice care dezvoltă tematic respectiva chestiune.
Cu astfel de mentori, în 1928, în Egipt, Hassan al-Bannâ (bunicul lui Tariq Ramadan, vezi aici: http://www.hotnews.ro/stiri-international-8731922-tariq-ramadan-profesor-oxford-expert-islam-musulmanii-devenit-tapii-ispasitori-europei-locul-evreilor.htm) a pus bazeleFraţilor Musulmani, organizaţie panislamică ce-şi propunea să ducă o luptă de emancipare de sub influenţa Occidentului, atât din punct de vedere moral, cât şi cetăţenesc şi teritorial. Ajutat de Saïd Qutb, cel ce avea să devină teoreticianul Jihadului armat, populaţiile musulmane angajate aveau acum toate armele ideologice pentru a spera la gloria de altădată şi, de ce nu, chiar la un Stat Islamic Mondial.
Franţa, între nostalgia grandorii şi grandoarea decadenţei
Am arătat mai sus că întregul Maghreb, dar şi alte teritorii africane majoritar musulmane aflate sub protectorate, împărtăşeau aceste aspiraţii de emancipare multilaterală, iar Franţa era printre primele vizate (http://horslesmurs.ning.com/profiles/blogs/les-colonies-francaises-en), mai ales după puţin glorioasa postură de la terminarea celui de-al doilea război mondial. Generalul De Gaulle era perceput doar ca De Gaulle dincolo de frontierele Hexagonului, iar grandoarea de jadis avea deja parfum de nostalgie.
Cele mai dramatice evenimente s-au întâmplat în Algeria, unde populaţia civilă ce deservea contra-cost armata franceză de ocupaţie, de multe ori cu arma în mână, chiar şi în timpul războiului franco-algerian, a fost percepută de băştinaşi ca trădătoare şi colaboratoare cu duşmanul. Sunt faimoşii harki. Trădători pentru unii, eroi pentru alţii… Dar soarta eroilor nu este mereu de invidiat.
După pierderea războiului de către Franţa, aceşti harki au început să fie vânaţi la scenă deschisă de către algerienii acum independenţi (1962). Singura lor scăpare era emigrarea în Franţa, care încă nu îşi revenise după cele două războaie pierdute; eroii de ieri au devenit nălucile nimănui, asta când fostul stăpân s-a îndurat să-i primească în casa lui. «Dacă am fi procedat la integrare, dacă toţi arabii şi berberii din Algeria ar fi fost consideraţi francezi, cum să-i împiedici să vină să se instaleze în metropolă, ştiind că nivelul de trai era mai ridicat? Satul meu nu s-ar mai numi Colombey-les-Deux-Églises, ci Colombey-les-Deux-Mosquées ! », spunea De Gaulle (in Alain Peyrefitte, C’était de Gaulle, Fayard, 1994, p.52, citat de Wikipedia, http://fr.wikipedia.org/wiki/Harki#De_Gaulle_et_les_harkis).
Intr-un alt registru, Generalului De Gaulle îi răspunde Indilla, în a sa melodie Dernière danse; rana şi sentimentul dezrădăcinării nu au dispărut nici astăzi, dar nici reproşul amar al abandonului laş:
„Dans cette douce souffrance (douce France –n.n.) / In această dulce suferinţă (dulce Franţă –n.n.)
Dont j’ai payé toutes les offenses / Ale cărei ofense le-am plătit până la ultima
Écoute comme mon coeur est immense / Ascultă cât de mare-mi e inima
Je suis une enfant du monde” / Sunt o copilă al nimănui.
Trataţi ca nişte emigranţi oarecare, harki au fost acceptaţi oficial în număr limitat (91.000 între 1962 şi 1968 (cf. Wikipedia, supra), dar emigraţia clandestină a fost de câteva ori mai mare, şi nu doar cea a harki-ilor, ci a multora din fostul spaţiu colonial african. Pentru cazarea lor au fost create câmpuri de refugiaţi, devenite în timp adevărate ghetouri. Această politică «favorizează marginalizarea unor populaţii mult prea separate de restul societăţii şi menţinute într-o poziţie de asistanat, prin încadrarea socială şi administrativă a oraşelor şi sătucelor. O încadrare care a dat naştere obişnuinţei şi chiar gustului unui anumit control social şi a închis uneori populaţiile într-o logică identitară pe care clientelismul asociativ şi politic au accentuat-o. » (Catherine Withol de Wenden, Regards sur l’actualité, (La documentation française), nov 1991, in supra) (Mai că te-ai crede, toutes proportions gardées, în Teleormanul unui jupân contemporan sau în alte fiefuri baronale de la noi, ca să nu mai vorbim de Harghita-Covasna sau de politicile de integrare a romilor!) Marginalizare socială activă, şomaj colosal de ridicat, lipsă de perspective, educaţie precară… viitorul nu suna prea bine.
Politicile electorale securitare duse de Jacques Chirac şi mai ales de Nicolas Sarkozi nu au făcut decât să înrăutăţească starea de spirit a societăţii franceze. Sub pretextul de a nu permite Frontului Naţional (formaţiune de dreapta mai spre extremă) accesul la putere şi sub presiunea maselor electorale confruntate cu şomajul şi viaţa la limita subzistenţei, guvernele de dreapta au ales un discurs securitar şi o atitudine de forţă, desemnând un ţap ispăşitor comod, vizibil şi la îndemână: imigraţia şi străinul sunt cauza tuturor relelor naţiunii franceze, cu tot trecutul ei glorios. Corpul funcţionarilor poliţieneşti a fost supradimensionat (ceea ce a permis şi o scădere în cifre a şomajului, chiar dacă influenţa acestuia în PIB era nulă); delictul de facies, mai ales în rândul populaţiei maghrebine şi de culoare, a devenit monedă curentă şi, chiar dacă nu era sancţionat, era vizibil reprobat, mai ales dans les beaux quartiers. Ghetoizarea acestor populaţii a continuat prin amplificarea luptei împotriva traficanţilor de droguri (mai mulţi poliţişti, mai multă supraveghere, mai multe delicte benigne constatate, mai multă discriminare), singura perspectivă a multor tineri din cartierele mărginaşe ale marilor metropole franceze. In plus, aceste populaţii votau majoritar cu stânga, având ca singur orizont de viaţă creşterea valorii ajutoarelor sociale, motiv suplimentar de marginalizare, străinul atentând şi la avuţia francezilor!
François Hollande a reuşit o dublă: să alunge bogaţii din ţară printr-o politică de supraimpozitare şi să nu-şi poată onora promisiunile electoraliste în sprijinul celor săraci. Este adevărat, nu e uşor într-o societate sovieto-liberală să ai un discurs care să sătisfacă simultan pulsiunile xenofobe din ce în ce mai vizibile ale societăţii şi perspectivele socialiste clamate.
Revenind acum la anii de imediat după cel de-al doilea război mondial, cea mai mare forţă politică a fost Partidul Comunist Francez, iar influenţa acestuia asupra societăţii a fost covârşitoare până după anii 1970.
In acelaşi timp, catolicismul francez (şi religia în general), mai ales după Conciliul Vatican II (1962-1965) şi ruperea catolicilor tradiţionalişti (sub pavăza Monseigneurului Lefebvre) de cei progresişti (care au acceptat reformele conciliare), a intrat într-o netă pierdere de putere şi de influenţă asupra societăţii, emanciparea fiind un cuvânt la ordinea zilei. Atitudinile anticlericale şi provocările religioase de tot felul s-au banalizat, sub ochiul indiferent sau chiar complice al comuniştilor. In trecere, ramarc faptul că Biserica Catolică franceză a acordat un sprijin larg islamului atunci când acesta a început să conteze în peisajul religios francez, de la săli de rugăciune puse la dispoziţie şi până la formarea Scuţilor musulmani de către Scuţii catolici.
Anul 1968, cu Parisul împânzit de baricadele studenţilor, cu contestarea Generalului, cu Liberté, égalité, fraternité la colţul sutienului este doar cireaşa de pe tort. Iată câteva din sloganurile de atunci (http://www.toupie.org/Citations/Slogans_mai_68_2.htm): „Cum să poţi gândi liber la umbra unei capele?”, „Fugi, tovarăşe, lumea veche e în urma ta!”, „Voinţa generală împotriva voinţei Generalului!”, „Lasăţi frica de roşu animalelor cu coarne! şi celebrul „Este interzis să interzici” al lui Jean Yanne.
Relativizarea continuă
Pentru a completa cocktailul, adăugăm relativizarea apărută în domeniul ştiinţelor venerabile: punctul de plecare s-a situat în 1824, odată cu contestarea geometriei euclidiene de către Janos Bolyai şi Carl Friedrich Gauss şi, mai apoi, de către Nikolaï Lobatchevski. Postulatele lui Euclid, biblia geometriei de până atunci, erau dovedite ca simple acte de credinţă, fără legătură cu „realul” sau cu vreun adevăr etern: printr-un punct exterior unei drepte se pot duce o infinitate de drepte paralele cu dreapta dată! Riemann şi mai apoi Einstein au continuat să complice viaţa intelectualului comod. In domeniul logicii, Bertrand Russel şi Kurt Gödel dau şi ei foc la valize, demonstrând caracterul limitat al noţiunii de adevăr logic. Karl Popper pune şi el capăt altor certitudini comode ale istoriei intelectuale. Calea e deschisă către un relativism absolut în domenii care păreau incontestabile depozitare ale Adevărului, Imre Lakatos fiind unul dintre cei mai fervenţi exponenţi ai acestui relativism.
Je suisCharlie
Acesta este universul social şi intelectual, chiar dacă implicit, în care s-au mişcat în anii 1960 fondatorii revistei Hara-Kiri, predecesoarea lui Charlie Hebdo, construită de aceeaşi oameni, cu aceleaşi idei, puţine, dar fixe: relativizaţi, relativizaţi, ceva tot va rămâne! Paginile ambelor reviste sunt pline de benzi desenate contestatare, chiar reacţionare şi, mai rar, anchete, în numele unei libertăţi de exprimare absolute, cu înclinaţii evidente de stânga. „Publicarea unor ziare de scandal de stânga este o neaoşă tradiţie franceză, încă de la ghilotinarea Mariei-Antoaneta”, rezuma The Independent în urmă cu câteva zile (http://www.independent.co.uk/news/media/press/what-is-charlie-hebdo-banned-and-resurrected-but-always-in-the-grand-tradition-of-gallic-satire-9963721.html). Pseudonimul unuia dintre colaboratori (Pierre Fournier) spune totul despre spiritul revistei: Jean Nayrien Nafoutre de Sayquonlat (Mădoare Labască de Prostalăiiăia) (http://fr.wikipedia.org/wiki/Charlie_Hebdo).
Nimic nu este interzis, sacru sau tabu pentru Charlie Hebdo, cu excepţia libertăţii de exprimare. Charlie Hebdo nu lucrează cu simboluri şi chiar le contestă, înlăturând doar stratul de lac de deasupra lor pentru a arăta hidoşenia lumii: „simbolismul, în sens larg, oricine face ce vrea cu el. Chiar şi Putin ar fi de acord cu un porumbel al păcii.Ori tocmai asta e, cu desenele lui Charlie nu puteai face orice. Când iei cu precizie în derâdere obscurantismele, când ridiculizezi atitudinile politice, nu mai eşti în cadrul simbolului. Charb [...] vorbea despre societate. El desena ceea ce era sub lac, oameni cu nas mare, un pic urâţi”, povesteşte Luz, unul dintre desenatorii emblematici ai revistei (aici în franceză: http://www.lesinrocks.com/2015/01/10/actualite/luz-tout-le-monde-nous-regarde-est-devenu-des-symboles-11545315/ aici în engleză: http://www.lesinrocks.com/2015/01/10/actualite/luz-eyes-us-weve-become-symbol-11545347/ ). Toţi cei de la Charlie erau perfect conştienţi de riscurile asumate prin libertatea lor deplină: “Prefer să mor în picioare, decât să trăiesc în genunchi”, declara Stéphane Charbonnier, directorul de redacţie, chiar dacă tonul împotriva islamului se îndulcise mult din 2007, vremea primelor apariţii iresponsabile (asumate ca atare) cu caricaturile profetului Mohamed (idem).
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
