Dacă ar fi să imaginăm locul unde Ioan Petru Culianu începe să redacteze trei dintre contribuțiile sale în domeniul istoriografiei istoriei religiilor, ar trebui să ne gîndim la un spațiu monastic franciscan de secol XIII. În 1974 (iulie-august) din mănăstirea San Damiano, Assisi (Perugia) Ioan Petru Culianu trimitea trei manuscrise la corectat și câteva scrisori [2] maestrului său Ugo Bianchi (1922-1995). Putem face așadar o punte între arhiva privată și geneza unor studii publicate de Culianu? Eu astfel propun să începem discuția despre volumul Iter in Silvis. Care ar fi miza lecturii acestei cărți atât de eterogen configurată? Dacă aș fi optimistă, aș spune, în primul rând, familiarizarea cititorilor cu domeniul istoriei religiilor, așa cum se simte la nivelul celei de-a doua părți a secolului XX. Însă, oricum aș lua-o, niciun volum semnat de Culianu nu poate fi citit fără a fi ”ispitit” măcar de o minimă ”inițiere”. Câștigul lecturii volumului Iter in silvis este acela al plasării curiozității cititorului într-o cartografie extrem de variată și sofisticată a cunoașterii misterelor divine ori a călătoriilor la cer ale sufletului înlăuntrul unor coordonate (curente religioase) ce le circumscriu manifestarea.
Ioan Petru Culianu, Iter in silvis. I. Eseuri despre gnoză, traducere Dan Petrescu, Corina Popescu și Hans Neumann. Introducere de Eduard Iricinschi, Colecția Ioan Petru Culianu, Polirom, Iași 2012, pp. 248. ISBN print 978-973-46-2830-8. 
I. Culianu congenial lui Bianchi. Dacă ar fi să imaginăm locul unde Ioan Petru Culianu începe să redacteze trei dintre contribuțiile sale în domeniul istoriografiei istoriei religiilor, monografiile dedicate operei lui Mircea Eliade și lui Hans Jonas, respectiv studiul unui mitologem gnostic publicat în prestigioasa revistă Numen [1], ar trebui să ne gîndim la un spațiu monastic franciscan de secol XIII. În 1974 (iulie-august) din mănăstirea San Damiano, Assisi (Perugia) Ioan Petru Culianu trimitea trei manuscrise la corectat și câteva scrisori [2] maestrului său Ugo Bianchi (1922-1995). Acesta din urmă, fost discipol direct al lui Raffaele Pettazzoni (1883-1959). Pentru trei decenii a jucat rolul de lider al disciplinei. Mai întâi, președinte al Società Italiana per la Storia delle Religioni, iar mai apoi, președinte al International Association for the History of Religions, 1990-1995. Axul în jurul căruia gravitează studiile bianchiene dedicate religiilor antice ale Greciei, Romei, Iranului, dar și tematici cum ar fi gnosticismul, maniheismul, dualismul, cosmogoniile, ori subiecte dedicate etnografiei religioase este unul singur, anume cel al metodologiei cercetărilor de tip istorico-religios, unde geneza este opera și coordonarea științifică a lui Raffaele Pettazzoni. Exemplu rarissim, Bianchi este inițiatorul și organizatorul unor colocvii internationale menite să stabilească uzul științific al unor termeni precum gnosticim, gnoză, dualism, docetism, religie, etc. Au fost redactate rezoluții, declarații, sinteze. Da, se poate și asta! Ele s-au dorit a fi semnul concret al unui conses academic, iar nu exclusiv sinteza contribuțiilor comunității lumii savante, specialiști în istoria religiilor și studii religioase. În prezent, acest lucru se întâmplă extrem de rar în volumele colective. ”Păcatul” major al producției științifice în ultimele decenii este că stau exclusiv sub semnul sociometriei. Multe din ele sunt rodul unei vagi precizări conceptuale, iar nu al unei strategii care să dinamizeze și să revigoreze metodologic disciplina. Nu aceste premize au determinat cariera de istoric al religiilor a lui Ioan Petru Culianu!
Revenind la Ugo Bianchi, indubitabil este un savant neobosit, o minte care formulează și reformulează metoda e.g. distinguer pour unir, dar și comparer pour distinguer, uneori simplu, alteori prin nenumărate acolade conceptuale, stilistic foarte greoaie dar perfect logice și consistente. [4] Este un thinker, un iubitor al construcțiilor epistemologice în diferite arii ale disciplinei și un susținător fervent al metodei comparative (istorico-religioase ori istorico-tipologice) în Istoria Religiilor, în secolul al XX-lea. Culianu este congenial lui Bianchi gândind interogațiile sale metodologice tout court și circumscrise disciplinei. Oriunde se vor fi oprit etapele sale academice: la Milano, la Groningen, la Paris ori la Chicago, publicațiile sale merg în acest sens. Ori pune în ecuație un model interpretativ (dpv. istoriografic) desuet ori exista o schimbare radicală de paradigmă (dpv. epistemologic). Opera lui Ugo Bianchi nu este cunoscută în România. Consecință: puține sunt șansele ca opera lui Culianu să poată avea și în România cititori care să ”decodifice” limbajul de specialitate chiar al volumului Iter in silvis. Ironic spus, lectura volumului poate fi în sine o „gnoză”.
II. Iter in silvis: Milano- Chicago- Groningen. Ne putem întoarce la momentul în care tânărul Culianu (24 de ani), la numai cîteva luni de la acceptarea sa cu o bursă în cadrul Dep. de Stiințe Religioase, Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano și la doi ani de la plecarea sa din România, stabilește (nu fără oscilări) o agendă cu priorități tematice. Mai întâi activează lupa analitică și critică asupra operei lui Mircea Eliade, iar această acuitate va fi constantă și aproape obsesivă, câteva sute de pagini dedicate exclusiv operei lui M.E. Apoi, Culianu beneficiază de bursa (9 luni) din USA (1975), iar la recomandarea expresă a lui Bianchi, îl contactează la New York pe Hans Jonas. Este un binecunoscut hermeneut al gnosticismului, puternic influențat de existențialism marca Heidegger al cărui student a fost. Între altele, Jonas este unul din savanții prezenți la colocviile dedicate gnosticismului (Messina, 1966), de unde și legătura strânsă cu Bianchi. Va rezulta cel de-al doilea volum monografic al lui Culianu, nu neapărat așteptându-se să fie un studiu in extenso ori un volum. De ce? În ziua în care Culianu află că va trebui să-și refacă licența la Milano, iar asta pentru că rectorul Universității București nu îi va expedia diploma de absolvent al Facultății de Litere, îl anunță pe Bianchi că deja se ocupă de redactarea amplului capitol al “ascensiunii/călătoriei la cer a sufletului” (Himmelsreise der Seele). Ulterior decide să lucreze și un studiu dedicat lui Jonas. Între timp, adică în cea de a doua jumătate a anului 1974 va solicita viza pentru USA, urmând ca în 11-12 februarie să ajungă la Chicago. În timpul stagiului de cercetare de la Divinity School, discută cu Carsten Colpe – între 1974-1975 visiting professor la Divinity School, Chicago – chestiunea criticii tezelor unui grup german de teologi protestanți (Religionsgeschichtliche Schule) care susțineau teza unui gnosticism târziu creștin de sorginte pre-creștin-iudaică și elenistică. În fapt, după Colocviul Internațional de la Messina (1966) organizat de Bianchi, nimeni nu va mai credita această teză, ci vor privi gnosticismul cu noi ipoteze de lucru, adică un fenomen încorporat curentelor religioase care-l generează, distinct datorită contextului religios, parțial unitar datorită câtorva tipologii: e.g. concepții monist-dualistă, anticosmism, dualism, etc. Sursele variază de la textele Upanishadei, textele descoperite la Nag Hammadi (la acea vreme doar o parte din ele publicate) și până la textele zoroastriene, iranice. Marginală, dar nu lipsită de importanță, a fost punerea într-o lumină clară a profilului intelectual al savanților ce au configurat termenii de lucru din interiorul Religionsgeschichtliche Schule. Acest lucru i-a revenit ulterior lui Ioan Petru Culianu care a revenit progresiv cu o punere la punct a argumentului, critic și analitic. Un exemplu minor? În studiul ”Demonizarea cosmosului și dualismul gnostic” (1979), publicat și în volumul Iter in silvis, există deja aprecieri ce conduc spre scepticismul său față de savanții care centrează originea gnosticismului în cercurile iudaice heterodoxe. (op. cit. p. 85).
Imediat după șederea în mănăstirea San Domenico, adică în septembrie 1974, Culianu se află la Paris pentru alte câteva săptămâni și va continua lucrul la manuscrisele supervizate și corectate de Bianchi. În septembrie 1974, știm bine, Culianu îl va întâlni pe Eliade la Paris pentru prima oară. Întâlnirile, ca și propunerile, nu se pot face oricum în lumea academică. Flancat științific de doi mari istorici ai religiilor, tînărul Culianu nu putea fi decât extrem de încrezător în pașii săi spre disciplina Istoriei Religiilor. Atât Ugo Bianchi, cât și Mircea Eliade, chiar dacă foarte diferiți d.p.v. metodologic și tematic, ambii erau dominați de o viziune unitară asupra disciplinei, cum spuneam mai sus, amprentată și patentată de către Raffaelle Pettazzoni prin metoda istoric – comparativă. Cu toate acestea, este riscant să consider că tematicile legate de gnoză, gnosticism, Religionsgeschichtliche Schule au vreo puternică filiație metodologică cu opera lui Mircea Eliade.
Citeste intreaga recenzie pe Medievalia.ro
