Liudmila Edwards s-a nascut la Bucuresti. A absolvit Facultatea de Limbi si Literaturi Straine, sectia rusa-engleza a Universitatii Bucuresti in 1994. Urmeaza apoi cursul de film documentar al scolii BBC.

Filmul sau de scoala, "Doina si Nicollo", realizat impreuna cu Oana Busgoi, primeste premiul pentru reportaj al Asociatiei Profesionistilor de Televiziune din Romania (APTR) in 1996.

Un alt reportaj, despre soarta grupului Ilascu in temnitele transnistrene, difuzat de TVR 2, primeste un al doilea premiu APTR. A realizat reportaje pentru emisiunea "Reporter Tele 7" si apoi pentru "Prezentul simplu" de la Antena 1.

Intre 2001-2002 este asistent al baroanei Emma Nicholson. Ultimul sau documentar, "Time to Talk, Time to Listen" a avut premiera in mai 2005 la "Phoenix", cea mai veche sala de cinema din Londra, si a fost nominalizat la Premiile Presei.

Ludmila Edwards preda cursuri de productie audio-vizuala, documentar, animatie si jurnalism de televiziune la Westminster College din Londra.

Cum ati ajuns la Londra?

Am plecat la Londra in octombrie 1999 cu gandul de a schimba aerul si de-a invata altceva decat oferea Romania. Am fost foarte dezamagita, pentru ca in octombrie e cenusiu si ploua mult. Dupa aia am descoperit ca, de fapt, e cenusiu tot timpul anului...

Am dat un masterat de film documentar, care a durat doi ani, cu doua specializari, productie si operatorie. Am observat, cu surprindere oarecum, ca-mi place sa filmez. Pe atunci, scoala se numea London Guildhall University, acum se numeste London Metropolitan.

Ce-ati facut dupa absolvirea acestor cursuri?

A trebuit sa observ ca industria televiziunii si a filmului este foarte competitiva la Londra. Daca nu cunosti oameni este destul de dificil de patruns in aceasta lume.

Ce am invatat acolo este cu nu trebuie sa stai si sa astepti sa vina cineva la tine sa te-ntrebe daca vrei un job. Trebuie sa-ti gasesti singur! Am inceput sa lucrez ca free-lancer, am facut cateva proiecte mai curand sociale.

Daca-ti creezi proiectele pe cont propriu, trebuie sa ai simtul pietei, sa vezi cine si pentru ce da bani. Am aflat ca la Londra sunt destule fundatii sau institutii publice dispuse sa finanteze proiecte artistice de care beneficiaza atat artistul cat si comunitatea.

Asa am facut primul filmulet documentar despre o scoala din Hackney. Hackney este o zona destul de interesanta in nord-estul Londrei, o regiune populata masiv de comunitatea turceasca si caraibeana.

La scoala unde am lucrat eu, erau copii provenind din 21 de culturi diferite. A fost primul proiect, care a generat si alte proiecte. Paralel, am facut un film despre copiii de tigani romani aflati la Londra. Mi-a fost foarte greu sa intru in comunitatea tiganeasca de-acolo, fie ea romaneasca, fie poloneza fie ceha, nu erai prea bine primit.

Dar am avut noroc ca cei de la serviciile sociale sa aiba nevoie de un traducator care sa lucreze cu tinerii delincventi tigani. Am observat ca foarte putini romani erau incantati de ideea de a lucra fata-n fata cu acesti copii. Asa mi-am inceput cariera de lucrator social, in comunitatea tiganeasca din nordul Londrei.

Jumatate din Tandarei si Fetesti era in nordul Londrei. Am lucrat cu vreo cinci familii timp de trei ani. Consider ca mi-am facut o cercetare buna pentru viitorul film documentar care se va baza pe relatiile de familie din comunitatile tiganesti din Londra, din Romania si din alte tari europene. Majoritatea au rude prin Irlanda, Italia, Franta, Portugalia.

Exista o comunitate romaneasca artistica la Londra care sa conteze?

Exista indivizi. Remus Azoitei este un violonist cunoscut, Alexandru Balanescu, un alt muzician al carui cvartet e jazz e deja celebru. Fratele sau, Iosif Bal, face film si preda cinematografia. Mai sunt si altii, poate nu asa de cunoscuti, dar foarte buni.

Romania nu are un institut cultural la Londra. Locul lui este suplinit de Fundatia Ratiu. Poate suplini o initiativa privata politicile culturale ale unei tari?

Da, cred ca se poate. Stiu ca Fundatia Ratiu are o activitate bogata, scoate albume, organizeaza concerte, expozitii. Dar eu am exemplul Centrului Cultural Maghiar, o societate privata care se zbate imens sa impuna cultura maghiara la Londra.

Evident, cu sprijin puternic si din partea Ministerului Maghiar al Culturii, care contribuie consistent cu bani. Centrul Maghiar este foarte cunoscut la Londra, este un loc de succes. Se poate, asadar, dar pentru asta trebuie sa te concentrezi si sa muncesti foarte mult.

Acum lucrati la organizarea unui festival. De unde a pornit ideea si care este specificul lui?

Festivalul este organizat de Diana Cezar si de mine. S-a desfasurat intre 30 iunie si 9 iulie. Diana a inceput actoria in Romania dar a absolvit regie teatru in Canada.

Este un proiect al companiei noastre, "Nomade Art" (Arta nomada), pe care am infiintat-o anul trecut. Este un festival de teatru central si est-european, se numeste "Feeast", adica ospat, dar este si un joc de cuvinte, "fe", de la festival si "east", de la est-european.

Sigur, noi ne-am propus sa includem si alte tari, care nu sunt est-europene. Ideea este de ospat spiritual, vizual, care sa aduca in spatiul artistic londonez experienta si estetica teatrului rasaritean, total diferita de cea britanica.

Evident, teatrul est-european a fost prezent in capitala britanica, dar nu in cadrul unei manifestari dedicate doar lui.

Noi am vrut sa deservim si comunitatile central si est- europene care locuiesc la Londra, pentru ca demografia orasului se schimba si, cu ocazia intrarii statelor est-europene in UE, evident ca au crescut comunitatile din aceste tari.

S-a pornit de la ideea de a da o voce culturala acestor comunitati. S-a simtit nevoia aceasta. Proiectul a fost sprijinit de toate centrele culturale din Londra ale tarilor est-europene.

Anul acesta au fost, din pacate, numai trei companii de teatru: Mimirichi, din Ucraina, COSmino din Polonia, de fapt o companie polonezo-britanico-germana si o companie din Ungaria, KRETAKOR, care a venit cu o piesa in regia lui Arpad Shilling, "Worker's Circle" (Cercul lucratorilor) de Wojczek.

Aceasta a fost prima editie si a avut un succes colosal. Am fost extrem de emotionata cand, pe 7 iulie, primul incident terorist din Londra, a coincis cu prima reprezentatie a trupei maghiare.

Evident ca spectacolul a trebuit anulat pentru ca in Londra era imposibil de ajuns undeva, mijloacele de transport in comun erau suspendate.

Oamenii nu au renuntat insa, au sunat masiv la teatru pentru a-si muta biletele pentru a doua zi, ceea pe pentru noi a fost un semn foarte clar ca oamenii vor sa vada acest gen de teatru.

Surpriza cea mare si emotia a fost cand am vazut o coada imensa in teatru, iesea de fapt cu mult din cladire. Erau oameni de notorietate din arta britanica, actori celebri, directori de la National Theatre, de la Royal Court.

Acesti oameni ne-au felicitat si ne-au spus ca spectacole ca acesta ar trebui sa se vada mai des la Londra. Asta pentru noi a fost un semn clar ca trebuie sa continuam. Teatrul est-european are o profunzime intelectuala pe care nu o gasesti in arta britanica.