Intr-o Romanie nu foarte veche, predominant rurala, sindromul caporalului lasat la vatra era un fapt cotidian: intors intre ai sai, tinarul gradat, cu orizontul largit de armata, moderniza familia, mai cu seama in privinta unor utile cutume igienico-sanitare.

Daca cumva avusese sansa unor experiente de anvergura din care scapase - aplicatii, munci sau razboi -, armata raminea un fir rosu, reactualizat toata viata. In sindrom, remarcabile erau sinceritatea si reala dorinta de a-i invata si pe altii lucrurile bune deprinse in deplasare. Avind bun-simt insa, caporalul se uita critic la imbecilitatile cazone traite, excluzindu-le din propaganda sa.

Translat in politica, sindromul caporalului are consecinte devastatoare. Din nefericire, Romania pare sa fi fost condusa mereu de „caporali“, incapabili de a crea un brand national deopotriva profund si modern, aflati mereu cu ochii peste hotare, in cautare de modele.

Faptul ca Bucurestiul interbelic avea pretentii de „micul Paris“ este doar o marunta dovada a mentalitatii „gradatilor“ de atunci, fireste, una inocenta fata de aplicatiile „caporalilor“ postbelici.

Prima generatie a acestora a privit spre rasarit, in curtea marelui popor prieten rus, unde facusera „armata“ - uneori si la propriu. Asemenea caporalilor adevarati, se extaziau dinaintea rezultatelor uriasului vecin rosu, fie ca era vorba despre succesele colhoznice, cele literare, ori spectaculoasele dovezi ale cercetarii spatiale.

„Caporalii“ - ca erau presedinti de Gospodarie Agricola Colectiva, dascali ori cadre de nadejde ale partidului - au fost, multi si multa vreme, sinceri in admiratie si in dorinta de transformare a tarii dupa model.

Spre deosebire de gradatul-taran amintit, acestora le lipsea cu totul ochiul critic, rezultat al lipsei de bun-simt si al unei culturi proprii precare, conditii obligatorii in selectia uneltelor care erau de fapt.

A doua generatie de „caporali“ postbelici s-a ridicat intre 1989 si 2007. Acestia au privit ori s-au antrenat in curtea marelui vecin prieten de la apus: Uniunea Europeana. Iarasi sinceri, ei au venit in tara mereu dornici sa o transforme dupa model. Dupa unul occidental de data asta, propovaduind, tot neconditionat si necritic, un alt fel de succes si un alt fel de libertate.

Lipsa bunului-simt si cultura individuala precara au ramas si in acest caz conditii indispensabile ale alegerii noilor scule umane, acum cu staif european.

„Caporalul“, fie prosovietic, fie prooccidental, are in singe limbajul de lemn cu sinecdoca. Limbajul de lemn - comunist sau al UE - in discursul public si sinecdoca in convorbirile relativ amicale.

„Rusul“ a fost inlocuit cu „neamtul“ sau, dupa caz, cu „americanul“, in formulari neconditionat admirative de genul „neamtul, cind zice“, „americanul, cind se apuca“. Pentru „caporalul“ politic prooccidental, natiunile sint o suma de indivizi clonati si nici conationalii nu fac exceptie: „romanul face, drege“.

Cultura sa - atit cit s-a prins de el - provine din primele opt clase de scoala, desi are bacalaureat si studii superioare. Oprita in „stadiul Greuceanu - Stefan cel Mare“, ea ii furnizeaza „caporalului“ tupeul celui care nu stie ce nu stie si pentru care lectiile mai pot veni doar „din afara“.

Pus in situatia sa vorbeasca despre brandul de tara, lipsit fiind de imaginatie, el il improvizeaza tot din baza de date „Greuceanu - Stefan cel Mare“: manastiri pictate, delta, mamaliguta, mititei, calusari, „Miorita“, Dracula, ursi de impuscat, ospitalitate, palinca...

Dupa caz, el imbraca chipul unui politician de cariera, al unui onorabil om de afaceri, ori - culmea! - chiar al unui om de cultura. Pentru „caporalul“ prooccidental, valorile gindirii moderne autohtone nu exista, iar tentativa de a-l convinge de ele esueaza - „Der Bauer i?t nur was er wei?“. De aceea, el convine „generalilor“.

Asezat la masa cu acestia - la foruri si summituri internationale -, el se vrea egalul acestora. Si, desi nu pricepe nimic, se preface a intelege totul. Pentru a evita ridicolul, este extrem de amabil, nu emite pareri personale, fiind excesiv de permisiv cu opiniile si hotaririle „generalilor“, care il lauda pentru intelepciune, pentru modernitatea gindirii.

La eventuale negocieri nu emite pretentii, confirmind mereu un adevar vechi: ca lumea se imparte in natiuni care „integreaza“ si natiuni „integrate“, in natiuni care produc globalizare si natiuni „globalizate“, adica in stapini diplomati si slugi laudate. Pilda vulpii si a corbului cu cascavalul luat este, asadar, in plina desfasurare. Apropo de cascaval...

Efectele „negocierii“ fostului „caporal“ politic de la Agricultura Gheorghe Flutur au fost resimtite din plin dupa aderarea la UE chiar de producatorii de cascaval mici si mijlocii, din Paring in Obcinile Bucovinei.

La inceput de mandat, acesta insa declara: „Importanta zero pentru noi este recistigarea pietei proprii, care ne-a fost furata de sub streasina de produsele de import“. Si, intr-adevar, pentru el, importanta a fost egala cu zero.